Sunt de-a dreptul ridicole zvâcnirile, mai mult sau mai puţin gălăgioase, ale diverselor personaje de pe scena politică românescă – multe dintre acestea devenite oarecum notorii doar prin interesul, de cele mai multe ori comandat ori plătit, pe care îl primesc din partea mass-media – ce îşi spun, doar ei!, purtători ai drapelului dreptei româneşti.
Când stai să-i asculţi pe unii dintre ei, mai-mai că-ţi vine să crezi că instalarea lor în fruntea statului este o chestiune de timp, foarte scurt, că europarlamentarele de anul viitor vor umple băncile Bruxelles-ului cu iluştri bărbaţi români de dreapta adunaţi de prin fundaţii şi partide minuscule, iar adjudecarea fotoliului de la Cotroceni va fi o formalitate, fiind gata încălzit tot pentru ei.
Aş începe cu fundaţia cu pretenţie de arbitru moral al unui partid în devenire, care şi-a făcut un port-drapel din împroşcarea cu noroi a formaţiunii politice din care provin mai mulţi dintre membrii ei. |i înjură copios pe foştii lor colegi de partid, o fac mai abitir decât social-democraţii, dar îi numesc, ceva mai şoptit, când cred că nu-i aude nimeni, „viitorii lor aliaţi”. |n traducere liberă, dăm în ei până iese sânge, dar ne bazăm pe spinarea lor tăbăcită pentru a obţine, cândva, un oscior…
Tot urât îi miroase acum portocaliul şi liderului Forţei Civice, ajuns premier sub acest steag. Când a fost, la o adică, să îşi asigure un post în Senat, domnului Mihai Răzvan Ungureanu i-a mirosit a lavandă participarea la alegeri pe o listă a cărei locomotivă au fost democrat-liberalii. Acum nici nu vrea să audă de o fuziune sănătoasă şi revigorantă, prin absorbţie, între minuscula sa formaţiune politică şi PDL, crezându-se un arhanghel pe care nimeni nu-l mai poate opri în galopul către Cotroceni; probabil abia acum i-a căzut greu la stomac felul în care a fost trântit din fruntea guvernului prin moţiune de cenzură.
Nici Partidul Democrat Liberal nu a scăpat de inşi cu idei fanteziste. Finul naşului de la Cotroceni, primarul Aradului, proaspăt ieşit pe interval ca râvnitor al scaunului de şef de stat, le cântă în strună băieţilor mai sus pomeniţi, susţinând că vede „marea dreaptă” un fel de melanj cu toate formaţiunile care se autoproclamă a aparţine acestei părţi a eşichierului politic. Adică tu, om dintr-un partid cu „structuri ţepene” – cum însuşi naşul de la Cotroceni recunoaşte, chiar dacă i-a adresat un adio definitv şi irevocabil pe Facebook –, să accepţi ca acesta să se dizolve într-o masă amorfă alături de nişte fărâmituri netestate electoral? Cred că este o glumă pe care a gustat-o doar domnul Falcă şi familia sa.
Despre Partidul Naţional Liberal nici nu cred că mai este mare lucru de spus, în condiţiile în care îl mai are în frunte pe Crin Antonescu, care i-a terfelit onoarea ce cu greu va putea fi refăcută, aservindu-l unei ambiţii la fel de palpabile precum sexul îngerilor şi transformându-l într-un preş la cocina stângii româneşti.