S-a stins din viaţă poetul şi publicistul Ion Stanciu. Cel mai „vechi” membru din Buzău al Uniunii Scriitorilor din România a murit vineri, în urma unei boli necruţătoare de lungă durată.
Născut în anul 1950, în satul Lanuri, comuna Ziduri, Ion Stanciu a primit în 1975, din partea Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru Debut cu volumul „Despre uimire” – una dintre cele mai apreciate cărţi de poezie ale anului. Volumul a fost publicat la Editura Cartea Românească, condusă pe atunci de Marin Preda. A cunoscut ca niciun alt buzoian boema literară, a trăit în interiorul ei, i-a fost apropiat lui Florin Pucă, Virgil Mazilescu, Nichita şi Teodor Pâcă a fost apreciat elogios de Marin Preda, marele prozator român, cel care de fapt i-a şi editat cărţile.
Ion Stanciu a absolvit liceul în Braşov şi mai târziu Facultatea de Filosofie şi Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti. A fost profesor de logică, filosofie, psihologie şi economie la Colegiul Economic preuniversitar din Buzău. În calitatea această a coordonat revista şcolară „Quo Qadis, adolescenţă?” şi a fost red.-şef adj. al publicaţiei Colegiului Economic Universitar, „Amfiteatru economic”. Cărţi publicate: „Despre uimire” 1975, „Fiinţa concretă” 1979, „Mihai Eminescu – un sistem de filosofie politică românească” 2000, „Constelaţia miresmei” 2009, „Pasteluri metafizice” 2012.
Buzoienii care doresc să îi aducă un ultim omagiu o pot face astăzi, la Capela Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Broşteni şi mâine, la casa din Tisău. Înmormântarea va avea loc miercuri, la Tisău.
Acum câteva minute, am primit trista veste că a murit scriitorul Ion Stanciu, cel mai „vechi” membru buzoian al USR. Era bolnav. Era de aşteptat. Totuşi, parcă, măcar din milă, moartea nu ştie de nimic. Despre Ion Stanciu am scris ca despre niciun alt buzoian. L-am respectat chiar şi când era greu de înţeles în fibra sa intim-intelectuală. E vorba despre un reper poetic indubitabil. Începând cu versurile sale, în anii ’70, poezia buzoiană şi-a schimbat macazul de la sine: a devenit mai performantă, mai bună de uns sufletul. Mie mi-a fost ca un frate. Între ţărănia noastră, două sate răsădite de Dumnezeu în imensul Bărăgan, Lanuri (Fleva) şi Bălăceanu, sunt vreo 3 kilometri depărtare. Nu pot să scriu mai mult de atât. Mă doare sufletul. Fără Ion Stanciu, fără Gheorghe Ene, fără Ion Nicolescu sunt speriat. Din ce în ce mai singur. Dumnezeu să-l ierte… Marin Ifrim
Dumnezeu sa-l ierte, era cu şapte luni mai mic decât mine… L-am revăzut pe Ion Stanciu (după mulţi ani) pe 21 septembrie 2013 la Râmnicu Sărat (la Festivalul-concurs lui C. Marafet), slăbit de boală, dar fericit că a fost invitat să urce pe scenă la prezidiu, aşezat între George Astaloş şi Emil Lungeanu, la înmânarea premiilor Festivalului-concurs. Am schimbat câteva vorbe cu el (nu mai multe, fiindcă era solicitat de cunoscuţi), era împăcat cu situaţia lui literară şi mândru de familia sa (îmi arăta desenele fiicei lui, Ioana, şi portretul reuşit de pe coperta „Pastelurilor metafizice”), cred că era pregătit să plece, convins că şi-a împlinit menirea… Liviu Ioan Stoiciu
Cu dispariţia unui scriitor de talia lui Ion Stanciu se răvăşeşte un univers întreg, cel care i-a aparţinut numai lui, cu dramele şi bucuriile unice şi ireversibile. El a fost înzestrat de Marele Creator cu harul de a aşeza cuvintele pentru ca oamenii să distingă adevărul de amăgire, frumosul de cea mai pură haină a lui, înlesnindu-le drumul spre a ajunge la esenţa vieţii. A fost mult timp un risipitor cu vorbele profunde, dedicându-se adolescenţilor liceeni cu o pasiune inimaginabilă la un fost boem. Pentru că încă de la debutul în presa literară a vâslit în cercurile frecventate de Virgil Mazilescu, Teodor Pâcă, Nichita Stănescu, Ştefan Ioanid, fiind premiat în 1972 de Revista Luceafărul. Volumul de debut „Despre uimire” a fost încununat cu premiul Uniunii Scriitorilor, poetul reţinând atenţia criticilor literari de prestigiu. Ani îndelungaţi am mărşăluit împreună, bucurându-ne de ceea ce ne oferea viaţa cu bune şi cu rele. Îşi idolatriza copiii, fiind mândru de împlinirile Sânzianei, ale lui Cornel şi Valeriu, divinizându-şi părinţii. Cărţile lui sunt mărturie că poezia poate sparge bariere aparent de netrecut, apropiind oamenii de tot ceea ce are viaţa mai sublim, dăruirea faţă de semeni până la sacrificiu. Dumitru Ion Dincă
Poeţii dau dimensiunea spaţiului şi timpului. Ei vin, apoi pleacă precum şirurile cocorilor îndoliaţi, toamna. Poete, când vei ajunge dincolo, să fii înconjurat numai de îngeri! Mircea Costache, Stan Brebenel, Mihai Macovei, Nicolae Pogonaru