Există, în România, ceva mai greu de obținut decât puterea, banii sau gloria: justa măsură. Așezată încă de la Aristotel printre virtuțile supreme, justa măsură este calitatea definitorie a unui individ sau a unei societăți care se evaluează corect, cu o modestie reală, care știe să-și aprecieze atât propriile atuuri și defecte, cât și pe cele ale adversarului. Și, înainte de orice, justa măsură este fiica legitimă a bunului-simț. Este ceea ce nu poate lipsi dintr-o proiecție corectă a viitorului pentru că a-ți face planuri pe niște premise false nu-ți asigură decât năruirea lor. Ieri, a trebuit să-mi amintesc
încă o dată cât de departe este construcția politică românească de principiile justei măsuri. M-a forțat domnul Ionel Blănculescu, fostul analist economic convertit în consilier al primului-ministru. „Iată cum Romania ajunge alaturi de Ucraina problema Europei. (..) Putem ajunge într-un con de umbră și pentru ce? Pentru o acciză, pentru 7 eurocenți pe benzină?”, a tunat domnul Blănculescu în timp ce parlamentarii se apucaseră să dezbată bugetul pe 2014. Din frazele domniei sale, suporterii guvernamentali vor înțelege două lucruri: mai întâi că domnul Blănculescu este o persoană informată, care, iată urmărește nu doar politica dâmbovițeană, ci și pe cea internațională. În al doilea rând, că domnul Blănculescu traduce realitatea în cifre, pentru că este un economist cu reputație.
Din poziția mai confortabilă a ziaristului care nu se simte dator să aprecieze pe nimeni, eu înțeleg altceva din ce a spus consilierul primului-ministru: că poți uita de justa măsură și poți folosi cifrele pentru a speria și înfierbânta mințile oamenilor, chiar dacă premisa de la care pleci e falsă și lipsită de orice tangență cu realitatea. și că domnul Blănculescu nu are pic de respect față de drama unei țări care este sfâșiată între Rusia și Europa. Oare în ce realitate paralelă ar putea România să fie asemănată, astăzi, cu Ucraina? Pe străzile Kievului au fost, în urmă cu două zile, 350.000 de oameni, mai mulți decât au ieșit, adunat, la demonstrații, în România în ultimii zece ani. E drept, telespectatorii români nu prea aveau de unde să afle, dar fiind că televiziunile noastre au considerat mai important botezul micuței Sofia- Anais. Dar domnul Blănculescu, sofisticat și interesat de piețele externe cum îl știm, sunt sigură că nu a ratat evenimentele din Ucraina. Cu siguranță că a văzut acolo ce înseamnă, cu adevărat, un moment istoric tragic, o țară care trebuie să-și protejeze calea către Europa cu disperare. O țară în care taberele politice sunt definite clar și nu se redesenează zilnic prin pacturi, coabitări, certuri și amenințări cu divorțul. Chiar dacă a înțeles, pe domnul Blănculescu asta nu l-a împiedicat să compare România cu Ucraina. Alarmismul, nu-i așa, poate fi eficient când vrei să convingi publicul prin spaimă.
Să spunem că Ionel Blănculescu a făcut o gafă, una pe care puți o vor sesiza și care va atrage, sunt sigură, infinit mai puțină atenție decât matrafoxul lui Mirel Palada. Dar , privind felul în care au început dezbaterile despre buget și felul în care Guvernul a înțeles să protejeze creșterea accizelor, mă întreb dacă politicienii noștri mai au, în vreun fel, capacitatea și dorința de a se feri de gafe sau dacă nu cumva acestea au ajuns și ele un instrument politic. Însuși premierul a devenit campionul acuzațiilor nedemonstrate, susținând că președintele Bpsescu a recurs la controversatul gest de repudiere a memorandumului cu FMI pentru a împiedica înființarea comisiei Nana. Victor Ponta nu s-a obosit să și explice care ar fi legătura dintre cele două. Publicul trebuie să înghită pe nemestecate, nu se mai califică la o demonstrație. La fel și Ilie Sârbu, un alt important social- democrat ne spune că președintele „are probleme de sănătate”. Desigur, nu a catadicsit să detalieze, lăsându-i pe alegători să înțeleagă ce vor din acest enunț.
Politicienii se poartă din ce în ce mai mult ca și cum nu-i mai interesează decât cei din propria „biserică” poltică, cei care le-ar aplauda discursurile chiar și dacă le-ar rosti în limba klingoniană. Plătitorii de taxe mai sceptici nu-i mai interesează, să plătească în continuare și să suporte. Argumentele, logica, justa măsură nu mai fac parte din meniul politic. Le-au înlocuit alarmismele, calomniile și insinuările. și, într-un fel, a fost foarte bine că aceste pseudo-dezbateri au venit atât de curând după Ziua Națională, în care aceiași politicieni s-au întrecut în glorificarea națiunii. Abia în felul acesta e mai ușor de observat cât o respectă de fapt.