Când doi se ceartă, al treilea câștigă, spune proverbul. Politica românească te face, însă, să te întrebi dacă la noi mai funcționează măcar proverbele sau cumva au început și ele să dea rateuri precum economia, Parlamentul sau coabitările.
De exemplu, câștigă cineva din certurile intermitente și interminabile dintre Victor Ponta și Crin Antonescu? Primul „suspect” logic ar fi Traian Băsescu. Teoretic adversar al amândurora, președintele ar trebui să preia și să capitalizeze punctele de simpatie pe care Ponta
și Antonescu le pierd în eterna lor ciorovăială. Practic, însă, greu de crezut că se întâmplă asta. Pentru că, după coabitarea cu Ponta și semnalele de simpatie trimise mai nou către Antonescu, șeful statului riscă să nu mai fie perceput ca un adversar real al celor doi, ci mai degrabă ca un politician care caută oportunități pentru aliați și mize de conjunctură. În proverbul pe care l-am citat, „al treilea”, adică acela care câștigă, trebuie să îndeplinească o condiție esențială: să nu fie părtaș la ceartă, nici măcar prin asociere. Iar problema lui Traian Băsescu exact asta e: în loc să păstreze distanța de la nivelul unui arbitru, investește susținere, alternativ, în fiecare dintre cele două tabere.
Tot teoretic, ar exista un adversar real al politicienilor: protestatarii care au deschis toamna demonstrațiilor în București. Gâlceava politicienilor ar trebui să fie câștigul lor. Asta ar însemna că, pe măsură ce USL se destramă, ei ar trebui să dea tot mai mult sens lozincii „Uniți salvăm”. Și acest scenariu este, însă, extrem de îndepărtat de realitate. Una dintre cele mai toxice creații a politicienilor, superimunitatea, a reușit să scoată în stradă doar o mie de oameni, în aceeași zi în care la Kiev au ieșit zeci de mii doar pentru o aspirație: integrarea europeană. Pe măsură ce politicienii greșesc, strada eșuează și ea. Explicația e greu de dat. Cert este că o lege cel puțin la fel de scandaloasă precum acuzațiile aduse proiectului Roșia Montană nu a reușit să convingă oamenii să iasă la proteste. Să fi rămas România fără pic de fibră civică? Să-și fi pierdut liderii societății civile interesul dupa relativa victorie împotriva RMGC?
Explicația e greu de dat, dar devine din ce în ce mai clar că, oricât ar greși politicienii, românii încă nu au impulsul de a-i sancționa prin manifestații de masă. Sau, eventual, de a-i sancționa în vreun fel. Și asta e chiar mai grav decât faptul că nimeni nu are de câștigat din cearta Ponta- Antonescu. Pentru că asta înseamnă că, deși nimeni nu preia capitalul politic pe care ei îl pierd, nici ei nu pierd mare lucru. Cu alte cuvinte, ei se ceartă, ei se împacă, iar România a ajuns doar o țară de telespectatori ai acestei telenovele. Își trăiește fiecare zi la distanță de politicieni, chiar dacă fiecare decizie a lor îi afectează viața. În final, acest gen de apatie este generatorul unei concluzii triste: când cei doi se ceartă, nimeni nu câștigă. Dar nici ei nu pierd.