În plină epocă digitală, când sms-ul și mesajele trimise pe WhatsApp riscă să substituie comunicarea reală, poveștile despre predecesorii email-ului sau a Facebook-ului par imposibil de crezut. O discuție purtată cu istoricul buzoian Alexandru Gaiță, de la Arhivele Naționale Buzău,
scoate la lumină povești de-a dreptul fascinante, legate de modul în care a evoluat în timp transmiterea mesajelor: de la apariția cărților poștale în Parisul aflat sub dominație prusacă, porumbei voiajori, vederile trimise din lagărul de exterminare de la Auschwitz, cele scrise pe lemn de pe front sau mesajele lăsate de deținuți pe șinele de tren.
Prezentarea susținută de Alexandru Gaiță a fost prilejuită de prezentarea unei colecții de cărți poștale cu Buzăul de altă dată, de către Dan Camer, luni, în cadrul ședinței Clubului Rotary.
Comuna din Paris și porumbeii voiajori
„Este foarte interesant de știut cum a început acest hobby al colecționării vederilor. Totul a pornit de la masonii francezi care au format Uniunea Poștală Universală, având sarcina de a edita și răspândi în Europa peste un miliard de cărți poștale. Ceea ce vedem astăzi este o luptă de recuperare dusă de cei ce vor să regăsească ceva din parfumul acelor vremuri”, spune istoricul Alexandru Gaiță.
Buzoianul explică că, la doar câțiva ani de la apariția primei cărți poștale (Austria, 1869), francezii contribuie în 1870 la dezvoltarea acestei forme de comunicare. „Totul se leagă de asedierea Parisului de către prusaci, în septembrie 1870. După capitularea armatei franceze, în perioada 28 martie – 28 mai 1871, s-a instaurat guvernul Comunei din Paris, format din radicali și socialiști. În toată această perioadă parizienii încercau cu disperare să comunice cu cei din afara orașului. Situația lor era dramatică. Din cauza foametei ajunseseră să se hrănească cu câini și pisici. Au început să corespondeze prin intermediul porumbeilor care purtau într-un cartuș la gât primele imagini microfilmate”, mai povestește istoricul buzoian.
Cărți poștale de pe submarine și de la Auschwitz
„Astăzi, cele mai valoroase cărți poștale sunt cele din lagărele naziste de exterminare, de la Auschwitz, Birkenau, Mauthausen etc. Oricât ar părea de greu de crezut, prizonierii care dădeau dovadă de bună purtare, Dumnezeu știe ce însemna asta !, aveau dreptul să trimită acasă o vedere cu câteva rânduri. Am avut ocazia să văd cu ochii mei o carte poștală de la Auschwitz, cu poza lagărului pe ea, la un colecționar din Craiova. Valoarea unei astfel de cărți poștale rare este de câteva mii de euro”, spune reprezentantul Arhivelor Naționale Buzău.
Tot mii de euro valorează și o scrisoare provenită de pe submarinele germane din al II-lea Război Mondial. „Soldații de pe submarinele germane care se aflau în Atlantic trimiteau acasă scrisori prin intermediul <submarinelor vacă>, adică niște submarine mici care veneau să alimenteze cu mâncare și combustibil. Am cunoscut un colecționar din Germania care m-a întrebat dacă nu îi pot face rost de scrisori de pe submarinele românești, Delfinul sau Marsuinul. Am căutat toți submariniștii care mai trăiesc, dar nu am putut găsi nimic. Motivul: germanii mergeau până pe coastele Cubei și aveau inclusiv serviciu poștal, pe când noi până în Sevastopol făceam o zi cu submarinul, deci nu aveam nevoie”, a declarat Alexandru Gaiță.
Mesaje pe hârtia igienică, aruncate pe calea ferată
O altă formă de comunicare inedită a fost inventată de către deținuții politici din România, care erau duși spre deportare.
„Cei aflați în tren se foloseau de orice prilej, inclusiv acela de a merge la WC pentru a da un semn familiei că sunt în viață. De exemplu, foloseau hârtia igienică, indiferent de starea ei, se tăiau și scriau cu sânge: Sunt Bine. Marinică, Craiova și adresa. Aruncau hârtia din tren, iar familiile umblau chiar și kilometri întregi pe calea ferată, verificând orice hârtie, doar pentru a știi că fiul sau soțul este în viață. Asta se întâmpla în perioada 1950-1960”, mai povestește istoricul.
80 % dintre colecționarii de la târguri sunt necunoscători
„În timpul ocupației germane, în România, au fost emise bancnote de ocupație. Lumea confunda deseori hârtia de 50 de bani cu un timbru și o lipea pe vederi. Culmea, Poșta accepta. Astăzi, acele cărți poștale cu astfel de <timbru> sunt mai valoroase”, mai spune istoricul.
Alexandru Gaiță spune că puțini colecționari sunt atât de buni încât să știe ce cumpără, sau măcar să recunoască un obiect de valoare când îl văd. 80 % dintre cei ce frecventează târgurile de antichități nu cunosc valoarea obiectelor. „În orice caz, inițial, cărțile poștale care au fost destul de puține în spațiul românesc. De aceea, dacă cineva în Europa vă va cere 15 euro pe o carte poștală veche din spațiul românesc, dați-i banii. Ca un element de siguranță, trebuie să știți că singura cerneală admisă până în anul 1928 era cea violet”, mai spune istoricul buzoian.
Soldații de pe front și vederile din lemn
Potrivit aceleiași surse, cărțile poștale considerate „vârfuri” de către colecționari nu sunt cele mai vechi, așa cum s-ar crede. Mai important este suportul pe care au fost realizate, iar cele mai valoroase sunt cele pe lemn. „Se făceau pe un lemn subțire de 1 mm. Au existat două bucăți și în România, dar după Revoluție a mai rămas una singură. Era una la noi în țară realizată pe scoarță de mesteacăn. În plus, pe front, fiind criză de hârtie, soldații trimiteau acasă câteva rânduri scrise pe bucăți de lemn. Erau tot un fel de cărți poștale”, declară Alexandru Gaiță.