Buzoianca Daniela Șontică s-a născut la Vintilă-Vodă, la 23 martie 1970. Este licențiată a Facultății de Filosofie și Jurnalism a Universității „Spiru Haret" din București.
A urmat cursurile Secției de Grafică-Pictură ale Școlii Populare de Artă din Buzău, precum și cursuri de secretariat artistic de redacție (Fundația Athenaeum București, 1992, clasa prof. Cornel Tabacu). A debutat cu poeme în revista Convorbiri literare (1989) și este autoarea volumelor „Arlechini într-o pădure sălbatică”, 1995 (poezie), „Uitați-vă prin mine”, 2007 (poezie) și „Însemnări din pridvor”, 2013 (publicistică). În 2014 urmează să-i fie publicată cartea de versuri „Iubita cu nume de profet” la Editura Tracus Arte. Între premiile obținute, cel mai important este Premiul pentru poezie pentru anul 2006 al revistei Luceafărul.
A publicat versuri și eseuri în diverse reviste culturale și a participat la diverse emisiuni culturale și pe teme religioase la Radio România Actualități, Radio România Cultural, Radio 3 Net, TVR 1, TVR Cultural, Radio Trinitas, Trinitas TV, Nova TV, Radio Lynx. Din 2010 este redactor-șef la Ziarul Lumina, cotidianul Patriarhiei Române. Din aprilie 2014 a inițiat și coordonează suplimentul lunar Lumina literară și artistică.
A fost redactor la Jurnalul Național (2003-2010), unde a scris la Edițiile de colecție și în domeniul religios.
„Îl căutam pe Corneliu Ștefan”
Reporter: Daniela, tu și cu Oana Camelia Șerban, două buzoience merituoase, sunteți revelațiile publicisticii ultimului deceniu. Vă știu la fiecare „parcursul” spre performanță. Vă consider, dincolo de ceea ce ați obținut prin voință, niște „copii” norocoși. Când ai simțit că ai găsit calea spre afirmare?
Daniela Șontică: Îți mulțumesc, dragă Marin, pentru apreciere și pentru acest infinit patriotism local al tău care îmi place enorm. De altfel, și eu sunt mereu gata să-mi admir buzoienii și să-i felicit când au reușite. Poți să numești și noroc faptul că am intrat în presă cu mâinile goale aproape, dacă mă gândesc că nu făcusem încă facultatea, dacă mă gândesc și că nimeni din apropiații mei nu mă lua în serios când venea vorba de scris, iar despre îndrumarea spre jurnalism nici atât! Poți să numești într-adevăr noroc faptul că într-o zi, după ce îmi ratasem examenul de admitere la jurnalism, dar absolvisem totuși o școală de secretariat „artistic de redacție” – după cum grăiește diploma semnată de profesorul meu de atunci Cornel Tabacu -, noroc, zic, că am dat în redacția ziarului Muntenia peste… tine! Sincer, sper să nu te superi, îți mărturisesc acum adevărul gol-goluț, îl căutam pe Corneliu Ștefan, doar de el auzisem la vârsta aceea, dar cum nu l-am găsit în redacția de la Opinia, am fost îndrumată spre tine. Noroc, dar și destin! Nu se putea să fiu altceva decât ce sunt astăzi: jurnalistă și poetă. Simt asta cu toată ființa. Și sunt ceea ce sunt și datorită încrederii pe care mi-ai acordat-o atunci, prezentându-mă fără să știi aproape nimic despre mine, celui care ne-a fost apoi șef și mie și ție: Ionel Stănuță. Amândurora vă sunt recunoscătoare și mă bucur că nu v-am făcut de rușine, iar peste ani, iată, tu mă consideri vrednică de un interviu! Afirmarea adevărată am simțit-o, însă, abia când am intrat în echipa de la Jurnalul Național, în 2003. După 10 ani de la primul pas într-un spațiu al gazetăriei…
De la Jurnalul Național la editoriale privind întâmplările din perspectiva omului care crede în Dumnezeu
Rep.: Am convingerea că la mijloc a fost și mâna Domnului. Încă de când erai ziaristă la Buzău, îți percepeam religiozitatea discretă și tenace. Acum ești redactor-șef al Ziarului Lumina al Patriarhiei Române. Ai avut o chemare anume către această publicistică specială?
D.Ș.: Când mai înainte am zis „destin” exact la mâna Domnului mă gândeam. Ce altă mână ar fi aranjat mai bine lucrurile în viața mea dacă nu a Lui! Religiozitatea mea era și încă vreau să cred că mai este discretă. Cel puțin în manifestările exterioare. N-am făcut niciodată paradă de credința mea în Dumnezeu, dar din când în când, și mai ales în ultimii trei ani, de când sunt la Ziarul Lumina, care este singurul cotidian creștin din lume(!), oamenii mă tot îndeamnă și provoacă să le vorbesc despre aceasta. Nu îmi este ușor și uneori nici la îndemână, mai ales că așteptările lor pot fi în cu totul alte direcții, spre a povesti poate minuni sau lucruri fantastice care să mi se fi întâmplat pentru a fi așa cum sunt. N-a fost o chemare propriu-zisă spre publicistica specială și specializată în care sunt acum angrenată. Încă de pe vremea când eram redactor la Jurnalul Național m-am trezit, fără să fi căutat în mod special, că scriu și texte pe domeniul religios. A venit de la sine, pentru că nu mulți colegi dețineau proprietatea termenilor în domeniu, nu mulți aveau familiaritate cu lucrurile care se petreceau într-o biserică la o slujbă, să zicem, nu știau mulți dintre ei nici care e diferența între Preafericitul și Înaltpreasfințitul, ca să dau doar un exemplu. Și atunci, am fost trimisă mai mult eu la evenimentele de genul acesta până m-au considerat „specialistă”. Așa a început totul. Făceam, desigur, cot la cot cu reporterii din secția „Special”, tot felul de alte reportaje, interviuri și documentări pe diversele și atât de interesantele teme ce ne reveneau la Edițiile de Colecție. Ce vremuri frumoase! Atunci încă se mai făcea presă adevărată în România. Apoi, după cum știm, a venit criza economică și cu ea toate crizele posibile… Asta așa, ca să fim un pic nostalgici. Ulterior, a venit propunerea celor de la Ziarul Lumina să mă alătur echipei lor. Și am acceptat cu bucurie, a fost ceva firesc, dacă mă gândesc bine. Așa am ajuns să scriu editoriale privind lucrurile, întâmplările, fenomenele din perspectiva omului care crede în Dumnezeu, mai precis, a creștinului ortodox. Am strâns cele mai relevante astfel de texte și le-am reunit în volumul „Însemnări din pridvor”, pe care editura Trinitas a Patriarhiei mi l-a publicat recent.
Rep.: La Buzău, la ziarele unde am lucrat împreună, toți colegii te prețuiau fără reținere. Despre mine nu mai zic nimic, te am în suflet și acum, în puritatea ta morală. Înțeleg că îți e dor de excepționala echipă redacțională din anii de început democratic al publicisticii de după 1989. Spune-mi, te rog, câteva momente care te-au marcat, de care nu te poți lepăda din cauza impactului lor asupra ființei tale.
D.Ș.: Crezi că pot uita fericirea pe care o trăiam în primul an de presă la Buzău, când drumul de la gară până la redacția de pe strada Chiristigii îl făceam pe jos (veneam cu trenul zilnic de la Cilibia), când mă uitam la oameni pe stradă și îmi venea să le strig în față că lucrez într-o redacție de ziar și că acesta este cel mai frumos lucru din lume, crezi că pot uita cum mă întrebam în sinea mea cum este posibil să nu-și dorească toții oamenii să facă asta?…
M-au marcat enorm de mult ședințele de redacție, erau ceva de pe altă lume, toate discuțiile acelea pe care le aveam, eu mai puțin la început – știi cât de timidă eram, totuși – toate ideile cu care veneau redactorii și le puneau pe masă la dezbateri… Apoi, ce să mai zic de multele mele drumuri, ca secretar de redacție – de la etajul trei, unde erau birourile șefilor și unde uceniceam pe lângă redactorul-șef, domnul Corneliu Dinu, până la etajul 1, unde erați voi, redactorii, și până la parter unde colega Mihaela dactilografia ce era scris de mână (încă se mai scria de mână)!… Și desigur, drumurile toate duceau apoi jos, la tipografie – la linotipiști, care culegeau în plumb rândurile, apoi la zețari, care aranjau în pagină totul după macheta dată de mine (și de celălalt coleg, Gabi), la zincografie pentru realizarea pozelor… Apoi iarăși sus, la corectură… Mă impresiona, desigur, că voi, cei experimentați, aveați mereu idei noi de articole și mă întrebam de unde le aveați, că trăiam într-un oraș și un județ nu prea mari… Mai târziu, am prins și eu „șmecheria”, dar asta e o poveste care continuă și astăzi și până când va mai vrea Domnul… Ca să dau, totuși, și un exemplu de moment definitoriu, aș zice că acesta a fost chiar în prima zi, când m-ai prezentat directorului ziarului și a trebuit să răspund la întrebările lui, neștiind dacă o să-l conving că pot să învăț meseria asta… Am impresia că și astăzi mă mai întreabă câte ceva și mi-e teamă că nu voi ști răspunsul corect. Dar, ca și atunci, am mult entuziasm și dorință să învăț. Îmi plac foarte mult viețile oamenilor și vreau să scriu despre ele, îmi plac foarte mult viețile sfinților și vreau să fiu ca ei…
„Școala” Mihai Tatulici
Rep.: Ca și mine, din câte știu, sper să nu te irit, vii dintr-o lume în care nu prea existau șanse de a deveni ceva, cineva. În societate, inclusiv în presă, locurile erau ocupate. Te-a bătut vreodată gândul să renunți la dorința de a fi ziaristă?
D.Ș.: Nu mă irită nimic din ce înseamnă viața mea, rădăcinile mele. Sunt fiică de oameni simpli, de la țară. Nimeni în familia mea nu a aspirat până la mine la lumea scrisului. Dar nu mi s-a părut niciodată nefiresc și asta mi se trage de la orele de literatură, când citeam despre scriitorii noștri că s-au născut la sat.
M-am integrat firesc în profesia aceasta și nu m-am gândit dacă aveam sau nu loc printre alții, dat fiind „norocul” meu de început. Iar de renunțat am vrut să renunț o singură dată, și nu cu totul la profesie, ci doar la locul de muncă de atunci. Eram la revista „Privirea”, iar directorul acesteia, Mihai Tatulici, m-a umilit într-o zi în fața colegilor cu argumente care nu țineau de profesie, ci de viața personală. Mi-am dat atunci demisia și am plecat acasă. Am trăit foarte intens euforia că am scăpat de situația aceea, dar m-a convins după două zile să mă întorc. Am reflectat puțin și am acceptat, deoarece chiria nu se plătea singură. Altfel, de la Mihai Tatulici am învățat presă adevărată, nu glumă! Ședințele de sumar ținute de el au însemnat pentru mine cât jumătate din cursurile de la facultate.
„Nu aș putea trăi fără să scriu poezie”
Rep.: Scrii poezie cu o grație nativă. Publicistica ta e foarte echilibrată, nuanțată social, pașnică și tenace. Ce au însemnat pentru tine începuturile literare și ce înseamnă acum profesia în sine?
D.Ș.: Scriu poezie de pe la 16 ani. Umplusem câteva caiete cu poeme în rimă, gen Păunescu, Voiculescu și Bacovia, dar și cu vers alb, când, la 19 ani am hotărât că vreau să public prima poezie în Convorbiri literare, din dragoste pentru Eminescu. Am trimis la poșta redacției, iar Daniel Dumitriu mi-a publicat două poezii acolo. Pe urmă mi-a dispărut interesul de a mă vedea în reviste, aveam confirmarea. Am continuat să scriu și să țin totul pentru mine până când, venind în redacția unde eram colegă cu tine, am mers la cenaclul de la Biblioteca județeană „V. Voiculescu” și unde am citit o singură dată. Apoi, tot „mâna lui Dumnezeu”, dar prin mâna unei verișoare, poemele mele au ajuns la Nicolae Tzone. M-a chemat de urgență cu tot ce aveam scris până atunci și mi-a scos primul volum, „Arlechini într-o pădure sălbatică”.
Așadar, am debutat în volum la Editura Vinea, în 1995. Nici după aceea nu m-am zbătut prea tare să mă fac cunoscută, dar am mai publicat prin reviste literare. Cumva, afirmarea mea literară se suprapune cu cea jurnalistică. Poezia m-a condus către viața de jurnalist, scrisul de literatură a atras și celălalt fel de a scrie. Deși aparent se bat cap în cap – se spune și este destul de adevărat că spiritul jurnalistului omoară sensibilitatea poetului -, eu pot conviețui cu amândouă laturile scrisului meu. Profesia îmi asigură un statut social și mai ales îmi asigură traiul zilnic, iar poezia mă împlinește mai profund. Fără să practic jurnalismul aș putea trăi, dar nu fără să scriu poezie. În profesia mea, nu am avut vocația de a face anchete, descoperiri, dezvăluiri senzaționale. N-am avut dorința să scriu pentru a dărâma guverne. Am avut mai mult aplecare spre lucrurile pașnice, social-culturale, spre reportajul care descoperă oameni deosebiți, locuri neștiute sau mai puțin cunoscute, spre cercetarea unor fenomene care pe unii i-ar plictisi prin nevoia de a citi și a răscoli prin arhive și biblioteci, am avut și am răbdarea de a asculta oameni dificili, de la care aparent n-aveai ce scoate ca poveste, dar care de fapt erau niște comori… și cred că poți schimba lumea și prin astfel de scriitură, este nevoie și de astfel de ziariști. Acum am ajuns (parcă prea devreme!) să le fiu îndrumătoare celor mai tineri din redacție, să le dau idei, să le arăt ce știu, să conduc ședințele de sumar, să împărtășesc cu ei tot ce am acumulat în anii aceștia. Încă mă bucură un articol bine scris, încă aștept cu sufletul la gură să văd cum au ieșit fotografiile la un mare eveniment și mă străduiesc să nu las rutina să-mi amprenteze felul de a fi.
Rep.: Nu te plictisesc. știu că ești tot timpul ocupată cu munca la ziar. Totuși, așa, în principiu, te întreb: Ce planuri intelectuale te preocupă, cu ce ai vrea să-ți umpli ziua de mâine? Te întreb pentru că, sunt singur, cariera ta de publicist încă nu a ajuns la apogeu.
D.Ș.: Mi-aș dori să creez o revistă adevărată pentru copii, să-i bucure, să le ofere tot ce sufletul lor ar dori să găsească într-o revistă, dar atât de bine făcută încât să-i smulgă de la internet și televizor. Culmea este că nu s-a găsit nimeni după 1989 să facă acest lucru. Mi-ar mai plăcea să proiectez și să coordonez – dar nu sunt încă serios ancorată în această idee – o publicație și mai specializată pe religie. Cred că aici filonul este adânc, inepuizabil – trăim într-o țară majoritar ortodoxă. Aș vrea să mai public niște cărți de interviuri cu mari personalități, poate și niște monografii, biografii ale unor oameni importanți. Mă mai atrage ideea de a face emisiuni de radio, mi-am descoperit această capacitate de a comunica ușor, fără emoții, ba chiar cu plăcere, la microfonul dintr-un studio radiofonic. și cred că îmi vor mai veni și alte idei, nu-mi fac griji niciodată pentru asta.