109 premii și 6 cărți în 4 ani / Ana Maria Gîbu, copilul minune al poeziei actuale

Ana Maria Gîbu este, fără îndoială, unul dintre copiii înzestrați cu talent și putere de muncă, dovedind, încă de la vârsta de 12 ani, o vitalitate creatoare deosebităși o

maturitate ­li­terară specială. Adolescenta din Dorohoi, care împlinește vara aceasta 17 ani, a fost, în 2012, câștigătoarea concursului „Arc de suflet peste timp”, organizat de Funda­ția Academică „Vasile Voiculescu” din Buzău, oraș pe care îl numește „a doua casă”. Drept dovadă Ana Maria Gîbu și-a lansat la Buzău două volume: „Blestemații” (editată la Buzău) și „Regala”.

În mai puțin de cinci ani, tânăra a publicat șase volume, a colaborat cu publicații din toatățara (inclusiv OPINIA) și din Canada și a obținut nu mai puțin de 109 premii.

Marin Ifrim: Dragă  Ana Maria, ai avut o intrare impetuoasă în lumea literară. Ai debutat la o vârstă la care alții nu știu nici măcar tabla înmulțirii sau vreun vers al vreunui  poet clasic. Cum ai descoperit  poezia, cine te-a îndrumat spre ea ?

Ana Maria Gîbu: Mulțumesc foarte mult că v-ați gândit la mine și că îmi oferiți posibilitatea  să povestesc de când zburd pe câmpul poeziei, printre oamenii care au cuvintele mereu la purtător, poeții! Pot spune că am descoperit poezia dintr-o… joacă. Mă jucam „de-a rimele” de când eram la grădiniță. Mai târziu, prin clasa a doua, doamna învățătoare ne-a dat ca temă (sau mai degrabă ca o provocare, aș zice eu acum!) să scriem o poezie de maxim două strofe. Și am scris.  Am scris vreo trei. Au fost publicate în revista școlii. La acea vreme învățam pe de rost poezii, fie pentru serbări, fie pentru a-l impresiona pe Moș Crăciun, iar numele Mihai Eminescu mă ducea cu gândul la poezia „Somnoroase păsărele”, care-mi părea cea mai frumoasă poezie existentă, sau la lacul cu nuferi pe care-l vizitasem de multe ori.

M.I.: Cum ai fost percepută la început?

A. M. G.: Nu mai țin minte dacă mi-a fost ușor sau am avut dificultăți în a scrie acea temă pentru școală, dar îmi aduc aminte clar că am fost apreciată, iar  colegii m-au aplaudat. M-am simțit extraordinar! După o discuție cu doamna învățătoare, părinții m-au încurajat să merg pe această cale și să scriu  poezii. De asemenea, tot ei m-au îndemnat să citesc cât mai mult, să-mi dezvolt limbajul și, foarte important, să fiu mândră de munca mea. Adevăratul descoperitor în ale poeziei a fost poetul George Filip, care în urma jurizării unui concurs mi-a trimis un mesaj prin care mă anunța: ,,Tu trebuie să scrii poezii, că poți”. Și de atunci a început marea aventură în lumea minunată, dar întortocheată, a poeziei.

M.I.: De asemenea, în doar câțiva ani ai publicat cât nu publică alții într-o viață. Mă refer la cărți, nu la publicistica din reviste. De unde timp suficient pentru literatură ?

A.M.G.: Literatura nu este numai  un hobby cu care îmi ocup timpul liber,  este și o pasiune pentru care îmi găsesc mereu timp. Nu mi-a părut niciodată rău atunci când am lăsat calculatorul pentru a citi o carte, o revistă, un articol, sau pentru a corecta o poezie. Inspirația nu este trecută în orar, nu sosește la o apăsare de buton, ea vine la ce oră poftește, iar eu o primesc cu brațele deschise, cu creionul și caietul pregătite, care-mi stau mereu la îndemână. Îmi găsesc timp pentru a scrie, inspirația de moment fiind ca și foamea, persistă o vreme, iar când este ignorată prea mult timp, dispare!

M. I.:  Ce cărți de căpătâi ți-au insuflat pasiunea scrisului și a cititului?

A.M.G.: Sinceră să fiu, au fost multe cărți care m-au marcat, care mi-au dat acel dor de a citi, majoritatea făcând parte din categoria fantasy, SF, horror. Poate de aceea majoritatea scrierilor mele au o tentă fantastică, ireală. Fiecare carte citită m-a marcat în felul ei, mi-a brăzdat sufletul cu sentimente diferite, unele necunoscute încă. Îmi găsesc liniștea sufletească în acest gen de cărți, în povești care nu se vor materializa poate niciodată în lumea noastră. Îmi place să citesc și despre Holocaust. Una dintre cărțile citite cu referire la acest eveniment este cartea Tatianei De Rosnay, „Se numea Sarah”. Această carte m-a învățat să privesc lumea altfel, să recunosc că există nedreptăți mai mari decât banalitățile pentru care mă consum zilnic. De asemenea, am fost, sunt și voi fi mereu impresionată de poeziile lui Ion Minulescu. Pot spune că acest poet și poeziile sale sunt ca o adevărată icoană pentru mine.

M.I.: Ai participat la multe concursuri literare. La Buzău, la Concursul de Creație ­Li­terară pentru Elevi și Studenți ”V. Voiculescu”, ai primit Marele Premiu. Îți plac asemenea competiții ?

A.M.G.: Da, îmi plac foarte mult concursurile, din mai multe motive. În primul rând câștig experiență. Sunt o ­eva­luare și autoevaluare de care eu am nevoie. În altă ordine de idei, prin aceste competiții am cunoscut foarte mulți oameni minunați, unii dintre ei devenindu-mi cei mai buni și dragi prieteni. Și dumnea­voastrăștiți asta. Competițiile de acest gen mă ambiționează, îmi dau posibilitatea să înțeleg  unde și cât am de muncă, pentru a-mi îmbunătăți scrisul, indiferent de ce premiu am  luat.

M.I.: Părinții sunt de acord cu această pasiune a ta, se bucură de evoluția ta ?

A.M.G.: Părinții mei m-au încurajat mereu să scriu. Mi-au citit și mi-au apreciat munca, m-au susținut atât financiar cât și moral. M-au însoțit oriunde am plecat prin țară la diferite evenimente cu specific literar, fie la festivități de premiere, fie la lansări de carte, fie la ședințe de cenaclu. Fără ei probabil n-aș fi scris, n-aș fi scris atât ( nu știu exact cum ar fi fost și nici nu vreau să-mi imaginez), n-aș fi publicat și n-aș fi avut încredere în mine. Lor le datorez ceea ce sunt acum. Pentru asta le mulțumesc din tot sufetul!

M.I.: Cred că ai ales partea bună a rolului literaturii, adică literatura ți-a adus prieteni pentru toată viața. Cum te simți când știi că undeva, oriunde, sunt ființe care se gândesc la tine, suflete cu care comunici?

A.M.G.: Sunt atât de fericită!  Sunt un copil bogat! Bogăția mea sunt prietenii răspândiți în toate colțurile țării și o parte  prin diferite colțuri ale lumii. Dar indife­rent unde sunt, eu îi simt mereu aproape. Am foarte mulți prieteni cu care comunic, care mă ajută să mă dezvolt, literar vorbind. Ce bucurie mai mare pot avea decât atunci când prietenii vin și sunt alături de mine , la diferite acțiuni, așa cum au fost la Buzău, București, Eforie Nord, Onești!!! Este minunat! Și când vă gândiți că majoritatea lor nu sunt de aceeași vârstă cu mine, sau sunt cu doi-trei ani mai mari! Este dumnezeiesc de frumos! Pe toți îi iubesc, îi prețuiesc, îi port în suflet și mă gândesc la ei cu mare drag. Îmi este dor mereu de ei, iar întâlnirile „în carne și oase” , chiar dacă sunt destul de rare și scurte, mă bucură enorm.

M.I.: Ai avut vreodată sentimentul că existăși oameni care te pot invidia sau chiar te invidiază ?

A.M.G.: Nu prea înțeleg noțiunea de „invidie”. Spun eu, nu ar trebui să mă invidieze nimeni. Fiecare are ­ta­lentul său. Loc sub soare avem toți. Nu stă nimeni pe locul altuia, suntem doar unul lângă altul. Toți suntem speciali. Într-o lume normală, din punctul meu de vedere, trebuie să ne bucurăm de reușitele celor din jur și să ne întristăm când sunt la necaz. Să ne ajutăm, să facem bine, iar dacă nu se poate măcar să nu fim răi și egoiști.

M.I.: După absolvirea liceului, încotro ai vrea să-ți direcționezi viața, ce profesie crezi căți-ar aduce satisfacțiile dorite?

A.M.G.: După absolvirea liceului aș  vrea să urmez ­fa­cultatea de Litere, cu un master într-un domeniu care să nu mă depărteze de scris. Aș vrea să lucrez la o editură, să am editura mea, să fiu traducător, să am o revistă!  Astfel nu numai că aș fi în contact permanent cu literatura, dar aș avea destul timp săși scriu. Nu aș vrea să mă „rup” , să mă abat de la acest drum pe care am pornit, niciodată.

M.I.: Ce planuri literare ai în perioada imediat următoare ?

A.M.G.: Nu știu dacă le pot numi planuri, dar lucrez la al doilea roman, scriu poezii pentru un  nou volum , deja este cam la jumătate, și mi-aș dori să public o plachetă cu haiku-uri.