Dorin Bocu s-a născut în comuna Sărulești, județul Buzău, la 3 august 1955. Devine licențiat în matematică și doctor în matematică în 1996. Este Prof. univ. și șef al catedrei de Informatică aplicată a Universității „Transilvania” din Brașov. Până în prezent a publicat alte șase cărți de versuri: Amintiri din imperiul
uitării (2000), La porțile clipei (2001), Surâsul semnelor (2002), Lipsit de aripi, dar visând la stele (2007), Memoria chihlimbarului (2007), Ultimul bastion (2008).
Reporter: lumea culturală buzoiană vă știe activitatea literară doar din paginile ziarului ”Opinia” și din Almanahul ”Renașterea Buzoiană”. Discreția dumneavoastră e proverbială, motiv pentru care, vă rog, măcar de această dată, să oferim cititorilor noștri câteva detalii esențiale din viața și activitatea dumneavoastră de profesor universitar și de poet oarecum atipic. Cum a fost posibil ca, băiatul fierarului Costel Bocu, din Sărulesti, să ajungă expert în matematici?
Dorin Bocu: Nu știu dacă sunt expert în matematici. Mai degrabă, sunt capabil să mă familiarizez cu orice încrengătură ideatică care este specificată apelând la formalismele matematicii. Nu mi-am dorit să ajung matematician încă din clipa în care am deschis ochii asupra universului. Am devenit matematician încet-încet, luptându-mă cu mine însumi și cu insuficiențele unora dintre profesorii mei. Nu am avut un dascăl care să-mi deschidă ochii asupra frumuseților matematicii. Dar m-au ambiționat acei dascăli care nu au avut răbdare cu mine și m-au etichetat de la prima întâlnire ca fiind <slab, foarte slab> la matematică, firește. Pentru mine, o astfel de etichetare era, pe termen scurt o mare impolitețe iar pe termen lung o provocare la duel. Un duel din care trebuia să ies învingător fără drept de apel. Când acest lucru s-a întâmplat am trecut matematica în planul doi și am început să sap la temeliile filozofiei. Hazardul și-a râs de mine și în loc să ajung filozof am alunecat din nou în brațele matematicii. Memoria mea afectivă reține doi oameni care m-au ajutat să nu dezertez în fața matematicii: bunicul din partea mamei și vărul meu Sava Stan. Bunicul mi-a predat lecția care începea de fiecare dată cu precizarea: „Asta-i problema, Domnule? Ia uite cum îi dăm de capăt”. și urma un raționament de bun simț, care ducea la rezolvarea problemei pe înțelesul meu. Vărul meu mi-a cultivat, ca din întâmplare, gustul pentru rigoarea matematică, care mi se părea inutilă pâna la întâlnirea cu el. Ca să ajungi matematician trebuie să te comporți ca un sportiv. Zilnic trebuie să te antrenezi. Rezolvam probleme, inclusiv scrijelind pereții grajdului comunal. Nici tatăl meu, nici mama mea nu mi-au cerut să învăț bine. Eu singur am decis ce trebuie să fac cu mintea mea. Mi-ar fi plăcut să ajung cosmonaut, mi-am dorit să ajung un mare muzician și am ajuns matematician pentru că celelalte două aspirații au fost mai slabe și mai dificil de „implementat”. Concluzionând, pentru a ajunge matematician un om are nevoie de curiozitate și surse de informare. Nimic deosebit.
Rep. : Ce imagini ”definitive” din copilărie stăruie în gândurile dumneavoastră. Despre anii de liceu, ce amintiri de suflet vă relaxează memoria?
D. B.: Copilăria mea, privită din afară, a fost una normală. și totuși, așa cum se întâmplă în cazul tuturor oamenilor, amintirile din copilărie sunt deosebite prin specificitatea și senzația de absolut pe care o degajă. Sunt multe întâmplările trăite în copilărie, care mă ajung necontenit din urmă. Dintre cele care țin de infrastructura vieții la țară aș menționa: casa bătrânească, în care am văzut lumina zilei și am hălăduit până la vârsta de șapte ani, zilele de vară în care timpul se dilata, senzația de viu și nepieritor pe care mi-o dădea forfota satului. Beneficiind de o astfel de infrastructură, am avut timp să distilez și alte trăiri, care acum mă ajută să mă împac cu gândul că tatăl meu, mama mea și fratele meu nu mai sunt în această lume. Mama mea a fost ființă pe care am supărat-o destul cu ifosele mele, dar nu îmi amintesc să mă fi mustrat, darmite să-mi aplice corecții fizice. Tatăl meu a fost un fel de coleg de joacă pentru mine, deși jocurile în care mă antrena erau extrem de serioase: mersul prin zapada de un metru, într-o zonă cu cătină defrișată pentru a face cărbuni de lemn, necesari la fierărie, de exemplu. Călăuza mea printre provocările fundamentale ale copilăriei a fost fratele meu, mai mare cu trei ani decât mine. Nu am loc și nici cuvintele potrivite pentru a spune ce a însemnat el pentru mine. Nu pot să nu o menționez și pe sora mea, mai mică cu un an, dar care era parte a unui întreg ale cărui înțelesuri încerc să le reconstitui cu disperare ori de câte ori prezentul mi se pare o glumă proastă a istoriei.
Rep.: În acei ani ați început a cocheta cu poezia. Vă rog să ne oferiți câteva detalii în acestă privință.
D. B.: Cine poate spune cu exactitate când a început să cocheteze cu poezia. Înainte de a îndrăzni să bat la porțile poeziei am întors cuvintele pe toate părțile. Exercițiul era simplu. Încercam să scriu astăzi ceva care să îmi placă și mâine. A durat mult această ceartă cu lumea ascunsă a cuvintelor. Primele poezii adevărate le-am publicat în revista studenților brașoveni, în anii 76-80, căreia i-am fost și secretar de redacție o vreme. La terminarea facultății am renunțat la ideea de a publica. Era prea complicat pentru un individ atât de puțin insistent ca mine. În schimb, am scris și am ținut în sertar texte care nu mă ajutau să renunț la meteahna scrisului, ci mă ambiționau să încerc mai mult.
Rep.: La Universitatea ”Transilvania” din Brașov ați fost coleg, până de curând, cu un mare poet al generației noastre, regretatul Andrei Bodiu. Cum se putea ”fiabiliza” o discuție între un matematician și un filolog ?
D. B.: Nu am rezonat cu Domnul Bodiu, nici profesional, nici în calitate de împătimiți ai scrisului. Am tot amânat o întâlnire lămuritoare cu dânsul, astfel încât în ziua în care am aflat trista veste a dispariției dumnealui dintre cei vii, am avut un mare șoc. Cu două zile înainte ne-am dat mâna și i-am promis că o să-i fac o vizită în înteres personal. Prea târziu!
Rep.: Când vă recenzează cărțile de versuri, dintr-un reflex cultural firesc, criticii literari aduc vorba de Ion Barbu și de alți poeți matematicieni cum ar fi: Aurel M. Buricea, Marin Moscu, Viorel Dinescu etc. Toți observă că, spre deosebire de cei enumerați mai sus, la dumneavoastră poezia se epicizează, cum să spun, după un fel de rigoare a cifrelor… Ce ar fi de ”explicat” ?
D. B.: Nu știu exact ce au vrut să spună cei care mi-au recenzat cărțile (nu prea mulți, de altfel). Nu cred că este vorba de o rigoare a cifrelor, ci mai degrabă de dorința de a descoperi frumusețea ascunsă a lumii punând metodic la lucru cuvintele. Ori, toți cei care scriu și sunt sensibili la rezultatul efortului lor, știu că lumea cuvintelor este extrem de polimorfă, atât din punct de vedere lexical cât și sintactico-semantic.
Rep.: La Buzău, cei care vă cunosc, vă percep exact așa cum sunteți: un profesionist în matematici, un poet aparte și un om cu un caracter integru. Vă mai pun o singură întrebare, una specială, deloc caraghioasă, la care, în urmă cu câțiva ani, ați refuzat cu eleganță un răspuns tranșant. Cât de corecte pot fi jocurile de noroc organizate legal de Regia Națională? Dacă sunt, sau dacă nu sunt corecte aceste jocuri, un expert în informatică poate ”înfrânge” imanența nepăsătoare a calculatorului?
D. B.: Nu cred că am refuzat. Legile statisticii sunt cele care guvernează jocurile de noroc. Modul în care se organizează un experiment care trebuie să respecte o anumită lege statistică, este altă poveste. Concordanța între promisiunile teoretice ale unor legități statistice (care sunt asemănătoare unor promisiuni) și modul efectiv de derulare a experimentului în raport cu respectivele legități depinde de calitatea /obiectivitatea infrastructurii folosite. Este la fel ca în dinamica unei societăți: constituția face promisiuni pe care nu le respectă nici măcar guvernanții. În ceea ce privește calculatoarele, ele nu sunt, deocamdata, decât niște unelte. Un informatician bun le poate folosi pentru a aduce mângâiere oamenilor bineintenționați. Un informatician cu interese ciudate le poate folosi pentru a distorsiona realitatea. Iarăși este binevenită o comparație cu lumea politicienilor. Un politician onest poate contribui la însănătoșirea climatului din cetate. Un politician fără substanță nu poate fi decât o frână în calea dezvoltării cetății. Istoria care nu durează o fac politicienii slabi. Istoria care lasă urme o fac politicienii cu caracter.