Mă uit cu câtă candoare apelează inițiatorii ordonanței de urgență care dă liber, pentru 45 de zile, pornirilor migratoare ale aleșilor locali, făcând apel la un gest – similar zic ei – al
politicii românești din anul 2006. Un mic remember al istoriei recente ne poate arăta că lucrurile nu stau nici pe departe așa cum vor să le prezinte social-democrații lui Ponta și Dragnea.
În anul 2004, alegerile locale s-au desfășurat în conformitate cu o lege care nu interzicea, în niciun fel, migrația politică a primarilor, președinților de consilii județene, a consilierilor locali ori județeni. După mai bine de un an de la aceste alegeri, legea a fost modificată de Parlament, instituindu-se sancțiunea pierderii mandatului în cazul în care alesul local și-ar (re)găsi o altă vocație politică decât cea sub steagul căreia a fost ales. Legea în cauză a urmat întregul traseu legal, de la votul în plen până la promulgare, trecând printr-o reexaminare cerută de președinte și prin judecata Curții Constituționale. Într-adevăr, în momentul intrării sale în vigoare, 27 iunie 2006, aleșii locali au primit un răgaz, tot de 45 de zile, pentru a-și ,,defini identitatea politică”, dat fiind că, în momentul alegerii lor, legea le permitea plimbarea de la un partid la altul în timpul mandatului.
Acum însă, legea despre care am vorbit mai sus este în vigoare, aleșii locali au candidat conform prevederilor acesteia, asumându-și interdicția traseismului politic. Nu a survenit nicio modificare între momentul 10 iunie 2012 și 29 august 2014, darămite vreuna care să justifice noul răgaz pentru migrație.
Acest lucru îl ascund Ponta și Dragnea atunci când invocă precedentul. Nu este decât o dovadă a dorinței PSD de a fi un partid stat, măcar cum erau social-democrații în vremea infractorului Adrian Năstase. Dacă nu ceva mai mult decât atât.