După ce, în numărul din 23 septembrie am publicat prima parte a interviului cu buzoianul Nicolae Cabel, astăzi vă prezentăm
continuarea materialului realizat de publicistul Marin Ifrim. Nicolae Cabel s-a născut în 1943 la Buzău. A absolvit secția de Regie Film la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale (IATC) din București în 1970, la fosta clasă a regretatului regizor Victor Iliu. Nicolae Cabel a fost regizor de film la Studioul Al. Sahia, unde a realizat, peste 100 de filme documentare, precum „Pământul, ca un dar frumos”, „Caii de dimineață”, ,,Curaj pentru fiecare zi”, „Muzeul Satului”, „O inimă în patru anotimpuri” etc. Buzoianul este membru UCIN, participând în multe comisii și jurii la festivaluri de film, fiind cadru didactic și primind numeroase premii. Lucrează pentru Trustul Intact, fiind director creație la Antena 3. Nicolae Cabel a publicat până acum „Somnul pe râu” (proză), 1978, „Victor Iliu” (monografie), 1996, „O cometă în cușcă” (poeme), 1996, proză și versuri în cinci antologii, ultima carte publicată fiind „Lăstun, sub strigătul frunzei”.
Marin Ifrim: Acum aproape patru decenii aveam un prieten, care, mai târziu, s-a dovedit un poet înzestrat, dar care, ani în șir, a visat să devină regizor de film. A dat examene după examene. Nu a reușit. Știu că, la facultatea respectivă, uneori nu erau decât foarte puține locuri și sute de candidați pe un loc. Dumneavoastră sunteți regizor profesionist, practicați o meserie rară și complexă, de aceea, vă întreb: cât de mult v-ați dorit să faceți această muncă pe care eu o consider una dintre cele mai grele din domeniul artei în general?
Nicolae Cabel: Șansa intrării mele la I.A.T.C. „I.L. Caragiale” s-a aflat, cred și acum, sub incidența unor întîlniri… providențiale. Pe prima, Sorin Titel, am evocat-o… A doua… La cursurile de pregătire, atunci normă obligatorie în învățămîntul superior, timp de o lună înaintea examenului de admitere, și în august 1964 și în august 1965 – regretatul regizor Mihai Iacob… Începuse să se facă simțită „deschiderea” în politica internă a P.M.R.; eram la sfârșitul verii lui 1965… Căzuse „bariera” dosarelor/originea socială… Și, în felul acesta, au… pătruns în Facultatea de Teatru-Regie film, alături de mine, Petre Bokor, Dan Pița, Mircea Veroiu… În ce mă privește, în „moara” celui de al doilea examen de admitere, cel din 1965, ștacheta personală am ridicat-o cu proba scrisă la Literatura Română… Pot zice că „zeul” tutelar a rămas Tudor Arghezi, din a cărui operă s-a ales subiectul de examen… Teza mi-a fost notată cu cea mai mare notă în context – 9,00… Mă simt și acum onorat că aceasta purta și girul Președintelui de comisie – cărturarul Al. Piru… Acest „nouă” a condus la o medie finală afișată în 13 septembrie 1965… Astfel că, tot în acea zi, peste cîteva minute după citirea năucă a unei extrem de mici liste, cu ultimii bănuți am trimis la Buzău o telegramă cu doar două cuvinte: „Locul trei”… Regula era ca fiecărei admiteri la Regie film să-i fie rezervate/repartizate doar 5(cinci) locuri…
Dacă privesc înapoi, sine ira et studio, trebuie să recunosc: în tot ce am făcut până acum, m-am mișcat sub semnul generos și tandru al unui atât de particular, augural și riguros legat – poemul… O stare ce mi-a infuzat-o, prin părinți, Cosmosul…
Profesional, totul a venit apoi de la sine, atât cu primii pași în Institut, cât și în deceniile consacrate filmului documentar, dar și înfruntării cu idei-cuvinte încredințate apoi hârtiei… Pot afirma că aliații cei mai fideli au fost și au rămas concizia, „echilibrul” cuvânt/imagine, expresivitatea în rostire… O pendulare armonioasă, socot și acum, între truda/înfruntare cu silabele chiar, dar și cu „potrivirea” unei imagini cu o alta, a unei fotograme finale de plan/imagine, cu o alta de început de plan/imagine… Descopeream și redescopeream, la montaj, de fiecare dată, forța de penetrare a unei asociații de idei, de semnificații și noua dimensiune de gând obținută prin alăturarea acestora unor zgomote sau sunete muzicale… Și, chiar dacă am un anume statut în ipostaza de condeier, cele mai „apropiate” sufletului meu rămân documentarele în care cuvântul/ comentariu l-am distribuit cu mare zgârcenie… Mai ales că eram obligați – normă de producție – la o durată de 10 minute… Cu aprobări speciale – 13, 15 sau maximum 20 de minute.