După ce, în numerele precedente, am publicat primele părți ale interviului cu buzoianul Nicolae Cabel,
astăzi vă prezentăm continuarea materialului realizat de publicistul Marin Ifrim. Nicolae Cabel s-a născut în 1943 la Buzău. A absolvit secția de Regie Film la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale (IATC) din București în 1970, la fosta clasă a regretatului regizor Victor Iliu. Nicolae Cabel a fost regizor de film la Studioul Al. Sahia, unde a realizat peste 100 de filme documentare, precum „Pământul, ca un dar frumos”, „Caii de dimineață”, ,,Curaj pentru fiecare zi”, „Muzeul Satului”, „O inimă în patru anotimpuri” etc. Buzoianul este membru UCIN, participând în multe comisii și jurii la festivaluri de film, fiind cadru didactic și primind numeroase premii. Lucrează pentru Trustul Intact, fiind director creație la Antena 3. Nicolae Cabel a publicat până acum „Somnul pe râu” (proză), 1978, „Victor Iliu” (monografie), 1996, „O cometă în cușcă” (poeme), 1996, proză și versuri în cinci antologii, ultima carte publicată fiind „Lăstun, sub strigătul frunzei”.
Marin Ifrim: Timp de patru ani am lucrat într-un teatru profesionist, regizor de scenă, un fel de ordonanță a regizorilor artistici. Am lucrat aproape cu toți marii noștri actori ai prezentului. Fiecare dintre ei avea personalitatea sa inconfudabilă. Le suportam toate „toanele” și nici acum, după aproape două decenii de atunci, nu-mi pot explica de unde aveau regizorii profesioniști atîta autoritate asupra acestor vedete?
Nicolae Cabel: Nu voi disocia tranșant între ficțiune și documentar… și nici nu impun o pledoarie pro domo… Ficțiunea implică, obligatoriu, o poveste și interpreți. Se știe, chiar o poveste „șchioapă” căpătă „strălucire” cu o distribuție generoasă… La documentar, mai ales în cele cu durata la care eram constrînși, prima atît tema cât și modul în care o tratai. Ulterior, selecția imagistică se făcea după „norme” care vizau intuiția, „antenele” artistic/estetice ale autorului, o anume educație plastică… și cunoașterea/ intuiția „schemei” generale de percepție, ca arhetip, dacă vreți, a celui căruia urma să-i oferi rostirea ta artistică… Nu mă feresc să afirm: profesiunea ta de credință…
Filmarea ca atare se revela și prin sensibilitatea profesională a omului din spatele aparatului, comunicarea cu el, felul în care înțelegea sau nu foarte repede ceea ce trebuia „decupat” din realitate… Abia după aceea urma marele „concert” – montajul/sonorizarea…
Actorii mei erau… neprofesioniști pe care, cel mai adesea, îi cunoșteam chiar înaintea filmării. Performanța acestora, întru FIRESC, o obțineam când, într-un timp foarte, foarte scurt, îi determinam să ignore aparatul de filmat… Cum făceam?… Trebuia să le intuiesc dominanta stării de înhibiție, între altele și să am, cu operatorul, niște semne convenite pentru momentul în care trebuia pornită/oprită camera de filmat… De fapt, în comunicarea cu subiectul/erou conta o anume spontaneitate, dincolo de cuvinte… Biocâmpuri compatibile, nu?!… Ulterior intra în „joc” alt tip de comunicare: cu monteurul, cu sunetistul, cu regizorul muzical, cu profesionistul care asigura mixajul final: imagine, muzică, zgomote…
Autoritatea asupra unei echipe se obține foarte simplu… Dacă știi să explici ce vrei… și dacă toți colaboratorii înțeleg că știi ce vrei și te faci repede înțeles… Procesul, mai ales la documentar, se face în unități de timp/producție foarte mici… Ori asta nu se predă la niciun curs… „Vine” din tine și se șlefuiește încontinuu…
Și mai e ceva… Procesul de filmare este fragmentar, mozaicat, în raport cu produsul final… Trebuie să faci în permanență un montaj mental, să știi că acea „particulă” se va așeza într-un anume loc, cu anume raporturi ideatice între ele și că toate vor cere o relație distinctă și cu sunetul, în așa fel încît să producă un anume impact psihologic… Nu degeaba filmul este considerat (adeseori, sic!) și ca artă… subversivă!
M.I.: Literatura dumneavoastră, așa cred mulți confrați în ale scrisului, ține de un rafinament care nu diferențiază regizorul de film Nicolae Cabel de scriitorul și omul Nicolae Cabel. Mai pe scurt, sunteți un tot omogen și foarte centrat în jurul unei personalități recunoscute. Vă considerați un om și un artist împlinit?
N.C.: Nu pot cântări… farmaceutic vina estetică a omului de film, de aceea a condeierului. În zona poemului sau a prozei „recolta” publicării, obiectiv, nu a fost una eclatantă pînă în 1990… Sertarul (și știți la ce mă refer!) nu a rămas în „suferință”… M-am rispit însă (cochetez, desigur!) în articlerie… școala aceasta rămâne de neegalat pentru cine vrea să se „lupte” prin cuvânt cu însuși cuvântul… Chiar lăudându-mă am publicat sute de articole, eseuri-reportaje la Viața Buzăului, Milcovul, Contemporanul, Radio ș.a.
Repet, rezultatul era o „ținere” a gîndului sub… tensiune… Să amintesc scenariile documentarelor mele? Sau tentativele de scenarii/propuneri în aria lungmetrajului de ficțiune? Să amintesc „gimnastica” intelectuală, unică, din anii petrecuți ca Profesor asociat la Catedra de Regie Film și TV din fostul I.A.T.C.? Și asta în paralel cu activitatea normată la Sahia Film…
Iată, mă obligați la un „dur” bilanț… Distincțiile sau distingerea filmelor mele în multe competiții? Faptul că numele regizorului care sunt figurează în edițiile din 1984 și 1995 ale „L’Encyclopedie du Cinéma”, de Roger Boussinot, Ed. Bordas, Paris? Sau în Who’s who în România (2002) și Who is who în România (2011, 2013)?… Mai trebuie, confesiv, un detaliu care a stârnit mici „invidii” între camarazii cu multe volume publicate până la data consemnării lui… Amintesc, versuri n-am publicat cu
osârdie… Revistele literare ale vremii, ca și unele Case de Film, aveau și parohii/bisericuțe. Nu prea aveam timp de… șuete la Madam Candrea (generos nume, generoasă ființă!) sau la Bolta Rece/Singapore… Documentarul cerea rigoare și muncă tenace, zi cu zi…
La Brașov, poetul Nicolae Stoe a publicat în ASTRA un poem al meu… Cineva, ulterior, îmi semnalează că, în rubrica Starea poeziei din LUCEAFĂRUL, Eugen Barbu consemnează laudativ apariția… Peste nu mulți ani, 1979, la capitolul „Poezia solemnității”, exigentul Eugen Barbu include poemul și notele sale în „O istorie polemică și antologică a literaturii Române, de la origini, pînă în prezent”, vol. I – Poezia română contemporană.
A te considera împlinit?!… Un fel de finalitate ultimă… Funciar nu pot decât s-o refuz!… Dragostea mea pentru documentar, pentru felul în care înțelegeam să-l fac a intrat în… „adormire”, după 1997… Asta ca să preiau o expresie la modă în anii ‘90… Până în decembrie ‘89 aveam o normă morală. Prin tot ce fac, să îndrept spre oameni o cât de mică trăire întru frumos, fie că era vorba de un copil, de o floare, de împlinirea unui sentiment generos. Niciodată nu mi-a plăcut să scormonesc în lada cu gunoi. Pentru asta există o profesie, onorabilă – gunoierul… Nici festivismul nu l-am cultivat… Omul se înalță prin cunoaștere, prin toleranță, prin muncă generoasă pentru el și ceilalți, nu cultivînd ordura… Lumea filmului, recte a documentarului, după ‘90, cultiva mult resursele peiorativului. Nu sunt partizanul… struțului… Dar cînd răscolești UR$TUL, încearcă măcar să sugerezi cum se poate atenua, cum te poți ridica deasupra lui… Mi se pare că a face pe plac unor puncte de vedere condamnând România, numai ca să te faci remarcat/distins, parcă nu-i moral!… O să întrebați ce-i moral, în această ipostază? Cred că, în primul rând, raportul dintre ceea ce lași în urmă și respectul pentru cei care vor veni… Lanțul trofic, la propriu, la figurat, nu începe cu tine și nici nu se termină cu tine… Cât privește poemul, „povara” este una sisifică… Îl voi parafraza pe Maxim Gorki zicând: POEZIA! Ce mândră rămîne această aspirație!
Pentru mine, ca OM de condei, ca OM de film, împlinirea se va putea cântări abia în clipa în care o mână, străină de caligrafie, va așterne, pe o cruce de lemn, numele celui care voi fi fost…