Mai multe tablete se intitulează „Despre elita românească”, „elită de polistiren”, neiertați în ele fiind Mircea Dinescu, Vladimir Tismăneanu,
H-R.Patapievici, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu („o murătură cu față de pepene scobit de păsări”) și care, în loc să-și elaboreze opera filozofică, face gargară ieftină pe micul ecran și pune umărul la crearea cultului personalității marinarului de apă minerală. Locul cenzurii comuniste de altădată a fost preluat din mers de patronii miliardari, bogați, perfizi și inculți („Loc de dat cu părerea”).
Mulțimile care suferă de OTEVITĂ își au partea lor de vină pentru că refuză premeditat să se intereseze de valorile morale adevărate ale urgisitului neam românesc și se mulțumesc să-și dea ochii peste cap și să ajungă la adevărate orgasme politice doar privindu-i și ascultându-i pe uzurpatorii de jalnică speță și pe stricătorii de limbă, de teapa unui Vanghele sau a unei „eurozuze” precum EBA. Foștii activiști de partid comunist, ca și securiștii atotprezenți și atotvigilenți, au fost reciclați instant de Bunicuța Zâmbăreață și acum sunt mai prezenți ca niciodată în viața și intimitatea strictă a fiecăruia dintre noi. Pamfletarul nu înțelege falsele ierarhii care s-au creat, pe cale politică, de bună seamă. Deseori își suține teoria cu exemple din literatură, domeniu drag inimii lui. De ce, de pildă, Nicolae Manolescu, care a elaborat „o carte inutilă, scrisă cu răutate și cu un simptom pregnat de refulare” (p.101), este criticul și istoricul literar al momentului, când nu e cu nimic mai presus de un Mircea Scarlat, Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Marian Popa sau Al. Cistelecan?
Publicistul de reală atitudine civică ia apărarea păturilor și categoriilor sociale defavorizate și nedreptățite de regismul „băs-bocist”, cum ar fi profesorii, medicii, artiștii, polițiștii și militarii ce se întorc nu o dată în sicrie de plumb de prin Orient.
Dacă am văzut care sunt țintele pamfletului, să-l vedem, succint, și pe autor, adică un Marin Ifrim par lui-même. Nu face, în primul rând, parte din niciun partid politic. „Noțiunea de partid mi se pare o tâmpenie” (p.102). A rezistat tuturor tentațiilor, conștient că ar fi, odată intrat în ea, „un fel de fir de nisip pe o plajă plină cu rahat de animale politice” (p.103). Lipsă de oferte n-a dus, inclusiv cea de a fi înscăunat primar în comuna sa natală. O vreme i s-a părut că printre ofertanți întrezărește unele modele. Dar faptul că s-a menținut la egală distanță de toți l-a ferit și-l ferește de fanatism.
Cu luciditate, mereu la pândă, vede ipocrizia ce se ascunde urât sub măștile și sub grija patologică pentru imagine a celor ce și-au făcut o meserie de-a fi prezenți pe sticlă. Și mai observă, la semenii săi, chiar și la cei mai buni prieteni, că nu se pot debarasa de năravul duplicității, dictate invariabil din frică, precum și în vremea odioasei dictaturi. Afișarea indiferenței care decurge de aici îi repugnă visceral, ca și oportunismul, ca și așteptarea unui Godot providențial aducător de mântuire universală, ca și birocrația deșănțată, ca și „dezmățul dement al maculaturii de pe piața publicistico-editorială actuală” (p.111). Îndoielile sale, căci cine are doar certitudini pe lumea asta strâmb și pe dos întocmită de aleșii noștri, vin de acolo că într-o zi ar putea avea o revelație precum a lui Petre Țuțea care, spre amurgul vieții lui, a ajuns la concluzia că „a făcut pușcărie pentru un popor de proști” (p.106). Frica perpetuă a celor de la putere că ar putea să-și piardă scaunele se transmite contaminant și celor cărora n-ar trebui să le fie teamă. Iată ce încearcă să ne avertizeze pamfletarul prin demersul său maratonic ce se vrea și este un remediu antipsihotic eficace, măcar în măsura în care se mai citește.
Ca și Radu Banciu, un alt mare pamfletar actual, Marin Ifrim bagă atât puterea cât și opoziția în aceeași oală. El vizează Răul metastaziat și îl caută, în caz că merge la vot, pe cel mai mic, și are mereu tăria să nu se lase copleșit de prejudecăți sau dus de valul comun manipulator. Astfel, Ana Maria Vlas nu-l impresionează ca „poetă” ce a smuls lacrimi de înduioșare deținuților de care a fost premiată, ea rămânând doar „cea mai mare curvă financiară din România” (p.125). Politicianului Ion Vasile i se recunoște măiestria de chirurg, dar nu i se poate ierta ticăloșia cu care a tăiat și a spânzurat după bunul plac în județul Buzău, pe care l-a păstorit o vreme, șirul ravagiilor sale oripilante fiind fără număr.
Lumea fișată caracterologic de Marin Ifrim ne poartă cu gândul la cea a lui Caragiale, fie și în sensul în care, după cum strălucit a demonstrat-o Ioana Pârvulescu, e nu o lume reală în sensul concret și direct al cuvântului, ci una trecută prin filtrul gazetelor, cam în genul în care palinca e o țuică distilată de două ori. Textul politic și cultural „citit” de pamfletar pe micul ecran, în presa scrisă, pe Internet, pe telefon sau pe afișele electorale mai mult decât injonctive, e esențializat și capătă gir artistic înveșnicitor. Scriitorul uzează de paradox, de oximoron, de metaforă spumoasă (nici titlul cărții nu e altceva), de hiperbolă, în primul rând prin enumerare, de epitet, care are nu o dată șuier de ghilotină, multe dintre aceste vocabule rare fiind, îmi place să cred, invenții sau măcar derivări lexicale proprii (a se mândrului, cocainat, membrache, parlamentaut, a se prezerita, autolăcrimos etc.).
„Cu corabia prin deșert”, carte cu frumoase insule de lirism autentic, va fi neîndoielnic urmată de altele de acest fel, dat fiind că într-o lume în care se minte așa cum se respiră, cineva trebuie să-și asume și rolul de a naviga, chiar și cu vâslele rupte și pânzele sfâșiate, împotriva curentului. Marin Ifrim și-a asumat, cu riscul de a supăra și de a contraria cât mai multă lume, acest rol întrucâtva sinucigaș.
Ion ROȘIORU
Este poet, prozator și critic literar român, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea. A urmat Liceul Teoretic în comuna Beceni. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București (1972). Este profesor de limba și literatura franceză la Liceul Teoretic din orașul Hârșova. A debutat cu versuri în revista „Tomis” (nr. 1/1976). A colaborat la revistele: „Tomis”, „Luceafărul”, „România literară”, „Arcadia”, „Steaua”, „Revue Roumaine”, „Metafora”, „Dynamis”, „Orfeu”, „Orion”, „Amurg sentimental”, „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „Analele Dobrogei”, „Tribuna”, „Euro Poésie” (Franța), „Albatros” ș.a. A publicat douăsprezece volume de autor. A tradus în limba română versuri de Victor Hugo, Alfred de Musset, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, care au apărut în antologii ca ,,Almanahul mării“ (1988), ,,Fereastra dinspre mare“ (1995), ,,Solstițiu de purpură“ (2000).