Legate întotdeauna de câte o sărbătoare și, îndeosebi, de cele ale creștinismului, datinile și obiceiurile alcătuiesc, prin prăznuirea lor, legătura între vremurile
apuse și viitoare. Datinile strămoșești sunt obiceiurile moștenite din moși strămoși care s-au înrădăcinat adânc în viața poporului nostru și s-au contopit cu însuși sufletul neamului, alcătuind o adevărată comoară de viață autohtonă.
Înainte de creștinism, romanii aveau, la 25 decembrie marea sărbătoare a desfătărilor, pe care o numeau „DIES NATALIS SOLIS INVINETI”, adică „ZIUA NAșTERI SOARELUI NEÎNVINS” sau „SATURNALIILE”. Nașterea Mântuitorului întâmplându-se în timpul acestor sărbători, Crăciunul este prăznuit ca atare în zilele de 25-27 decembrie, încă din anul 386 în biserica creștină răsăriteană, după hotărârea sinodului din Antiohia și stăruința sfântului Ioan Gură de Aur.
Pentru poporul român, Nașterea Domnului a fost și este un prilej de odihnă sufletească și bucurie și, în același timp, și unul de manifestare a tot ceea ce spiritul imaginativ al poporului a putut să creeze în jurul acestui măreț eveniment.
În aceste zile, colindătorii cutreieră satele și orașele, umplându-le de voioșie, cu cântecele lor, preamărind marea întâmplare de la Betleem.
Moș Ajunul anticipează venirea Crăciunului, el deschizând calea șirului întreg de datini și tradiții. În ajunul Crăciunului se umblă cu „Bună dimineața” de către tineret și copii, înarmați cu câte o traistă după gât, în care își pun rodul colindării și cântării lor și, înotând prin troiene, merg voioși de la casă la casă, urând la fereastră: „Am venit și noi odată/ La un an cu sănătate,/ Dumnezeu să ne ajute/ La covrigi și nuci multe,/ Ne dați, ne dați,/ Ori nu ne dați”, după care așteaptă darul unei mâini gospodărești întinsă din căldura casei, cu covrigi, cu colaci, cu nuci sau mere, pe care micii copilași le apucă cu mânuțele lor înghețate, dar care au pe fața lor o rază de bucurie.
Aproape de amiază, după ce slujba în biserică a fost terminată, preotul umblă din casă în casă, purtând pe brațe icoana cu Nașterea Domnului pentru a fi sărutată de toți și a le da binecuvântarea, cântând „Nașterea ta, Christoase”.
Tot în ajunul Crăciunului, către seară, începe iarăși larma. Oamenii se adună în grupuri mai mari și încep să cânte pe la ferestrele caselor diferite colindele: „O ce veste minunată”, „Vine Crăciunul”, „Florile dalbe”, „Domn, Domn să-nălțăm”, „Sus în poarta Raiului” etc. Fiecare grup de colindători își are colindul său, dacă la o casă este o fată mare, zic și colindul fetelor mari, dacă este un flăcău, zic colindul flăcăilor și dacă la o casă nu este niciun copil, ci sunt numai bătrâni, zic colindul bătrânilor.
Colindele de Crăciun fac și ele parte din inepuizabilul tezaur al poeziei și al gândirii populare, păstrătoare a tradiției și a permanenței noastre naționale. Colindul e datina cea mai frumoasă care aduce fericire, dar și duioșie pătrunzătoare, sufletelor prin cântecul religios cu care copii și oamenii întâmpină pe Hristos pe pământ, cântec vechi, mărturie rămasă de la strămoșii noștri. Cântecele ce răsună în nopțile reci de iarnă, prin satele și orașele noastre, deșteaptă în noi vremurile de altădată.
A doua zi este mult dorita zi a Crăciunului. Bărbații și femeile merg la biserică, încă de dimineață, iar cei care au rămas acasă nu mănâncă, nici nu gustă nimic, până ce nu se întorc cei care au fost la biserică și le aduc „anaforă”, apoi se așează la masă unde îi așteaptă tradiționalul „caltaboș”, frumos gătit și cu nelipsitele sarmale din carne de porc.
A doua zi de Crăciun se obișnuiește ca finii să se ducă la nași, iar a treia zi se merge la socrii.
Un obicei era acela ca, în această zi de Crăciun, băieții și fetele care trec în rândul flăcăilor și fetelor mari „să iasă la horă”, adică să înceapă să joace hora satului. Aceasta avea o mare însemnătate, căci după timpul trecut de când a „ieșit la horă” se socotea vârsta fetei, dacă este „tomnatică” sau nu. Cu cât fata juca mai mult în horă se considera că nu era frumoasă sau că era prea bogată ori prea săracă.
Să păstrăm și să cinstim obiceiurile și datinile lăsate nouă din moși strămoși, căci ele alcătuiesc un tezaur fără seamă de prețios, pe care avem datoria să-l lăsăm și noi moștenire celor care vor veni după noi.
Cătălina Bulfan
(Inspector superior, Serviciul Jud. Buzău al Arhivelor Naționale)