Alexandru A. Philippide este fiul lingvistului Alexandru Philippide şi al Mariei (născută Nemţeanu). A fost poet, eseist, traducător şi academician român, născut la data de 1 aprilie 1900 la Iaşi. În oraşul natal urmează şcoala primară şi liceul, după care, înscris la Facultatea de Drept (1918), urmează în paralel şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi.
După ce îşi ia licenţa în Drept (1921) continuă studiile de filosofie şi economie politică la Berlin (1922-1924) şi de litere, filozofie şi economie la Paris (1924-1928). Se întoarce în ţară şi funcţionează la Direcţia presei din Ministerul de Externe şi la Ministerul Propagandei (1929-1947). A debutat literar cu poezia „Cântecul câtorva” în anul 1919, în „Însemnări literare”.
Editorial debutează cu volumul de versuri „Aur sterp” în anul 1922. Este colaborator la revistele şi publicaţiile literare ,,Viaţa românească”, ,,Adevărul literar şi artistic”, ,,Umanitatea”, ,,Gândirea”, ,,Revista Fundaţiilor Regale”, ,,Lumea, Vremea”, ,,Cuvântul liber”, ,,Dimineaţa”, Contimporanul şi Integral. După debutul din anul 1922 au urmat, la intervale mai mari de timp, volumele: „Stânci fulgerate” (1930), „Visuri în vuietul vremii” (1939), „Monolog în Babilon” (1967). Postum a apărut placheta „Vis şi căutare” (1979).
A avut o intensă activitate de traducător, cei mai importanţi autori traduşi au fost Baudelaire, Holderlin, Novalis, Moricke, Rilke, Goethe, Schiller, Heine, Puşkin, Tolstoi, Tagore, Lermontov şi Shakespeare. A mai publicat volumele „Floarea din prăpastie” (nuvele fantastice, 1942), „Studii şi portrete literare” (1963) şi „Studii de literatură universală” (1966). Ca eseist a abordat în studiile sale problemele literaturii universale şi naţionale adunate în volumele „Consideraţii confortabile” (vol. I-II, 1970-1972) şi „Puncte cardinale europene: orizont romantic” (1973).
Ca urmare a aprecierilor unanime în ceea ce-l priveşte în domeniul literar Alexandru A. Philippide a fost primit în Academia Română, mai întâi ca membru corespondent (1955) şi apoi ca membru titular (1963).
În anul 1967 i se acordă Premiul Internaţional Herder (la Viena). Lirica lui Alexandru Philippide, prin majoritatea vocilor autorizate, au situat-o la „confluenţa unor elemente de sensibilitate romantică şi expresionistă. Esenţialmente monolog, poezia sa reactualizează ipostaza romantică a eului solitar, în conflict ireductibil cu lumea în care trăieşte, până la extrema rupturii şi retranşării în spaţiul interior”. Nicolae Iorga, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, Lucian Raicu, Eugen Simion, Constantin Ciopraga sunt numai câteva nume ilustre care au demonstrat că Alexandru Philippide este nu numai un mare poet, ci şi un cărturar desăvârşit, iar ultimele generaţii nu ştiu să aprecieze cum se cuvine imensa trudă pe ogorul literar a tuturor înaintaşilor valoroşi. Mai trebuie să amintesc faptul că Alexandru Philippide a trecut la cele veşnice la data de 8 februarie 1979 la Bucureşti, fiind înmormântat la cimitirul Bellu.
Vis şi căutare
– Nu eşti sătul de colindat prin stele,
Prin miliardele de ani-lumină
Cât zice-se că-i drumul pân’ la ele,
Chiar cu închipuirea cea mai plină
De cosmos şi de cosmo-fantezii?
– Acolo-in ţelul marii poezii.
– Ce-i marea poezie? Vorbă-n vânt
Cu care ne-amăgim; comod cuvânt
Cu care lesne-acoperi ce nu ştii.
Mai bine să ne-ntoarcem pe pământ
Şi părăsind călătoria-n vid,
Să cultivăm grădina lui Candid,
Lăsând închipuirea să măsoare
Iluzia-n continuă mişcare
A ţelurilor drumurilor lungi,
La care să visezi, să nu ajungi…
Şi poate-aici s-ar întâmpla să fie
Şi mult râvnita mare poezie
Ispititoare –
Căci totul este vis şi căutare.
Căutătorul
Ai socotit că soarele mai arde
Abia vreo cincisprezece miliarde
De ani… Numai atât? De azi pe mâine?
Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne?
Nu asta te opreşte să cugeţi mai departe!
Doar ştii că timpul n-are moarte.
Un calcul scurt, de două sau trei linii
Şi-ai întrecut viteza banală a luminii.
Ca-n mii şi mii de repezi răsfrângeri de oglinzi
Ţi-e mintea străbătută de căutări rebele.
Ai spune că şi mâna în sus când o întinzi
Ţi se lungeşte braţul pân-la stele.
Ai dat cu tifla ticăloasei sorţi,
De-ameninţarea ei nu-ţi pasă,
Şi-n timp ce spargi absurde porţi
Nici o sfială nu te mai apasă.
Şi când din lungi peregrinări
Te-ntorci pe căi de raze şi de unde
În lumea dinăuntru, a inimii profunde,
Tot mai găseşti acolo întrebări.
Glasuri
De unde vin? De unde se coboară
În mine nălucirea lor adâncă?
Vor fi rămas din vremi de-odinioară?
Se smulg din vremi neîmplinite încă?
Câte tăceri s-or fi topit în ele,
Că sunt atât de limpezi şi de pline!
Făcute-s printre nalţi bolţi senine,
S-alunece pe lungi priviri de stele.
Din stele chiar vor fi venind! Sau, poate,
Vrun băştinaş din alte lumi străbate,
Cercetător, atât amar de drum
Şi la fereastra minţii mele bate
Cu-o mână străvezie ca de fum…
O, glasuri care m-aţi ales popas,
Când n-oi mai fi şi eu decât un glas,
Mă veţi lua pe calea de apoi
Prin vămile văzduhului cu voi,
Sau mă veţi părăsi pe drum, stingher,
Uitat, pierdut în vreun străin ungher
Al cosmosului fără jos şi sus,
La fel cu-atâtea glasuri ce s-au dus?
Lied
Al meu mi-e sufletul, ori mi-e străin?
Mi-e sufletul de vechi amurguri plin,
Şi-n mine plânge-un cântec fără grai,
– Aşa cum într-un vechi amurg pe Rin
Cânta pe-o stâncă zâna Lorelai.
Dar cântecul, de l-a ştiut de mult,
Să-l spun acum nu ştiu, ştiu să-l ascult.
Nu pot să-l cânt, dar cântă-n mine-acum,
Aşa cum apa curge lung, sau cum
Clipeşte-o stea, ori şerpuieşte-un drum.
Al meu mi-e sufletul, ori mi-e străin,
Pătruns în mine parcă fără veste?
– Mi-e sufletul adânc ca o poveste
În care e un vechi amurg pe Rin,
Şi un luntraş îndrăgostit de-o zână.
Sunt cântecul pe care îl cântai
Luntraşului pe Rin odinioară.
Sunt cântecul cu care îl chemai
Să moară,
– Şi sunt luntraşul,
Lorelai…
Din ce în ce mai interesantă antologia poeziei române contemporane. Felicitări realizatorului și ospitalierei sale gazde!