Ionel STĂNUŢĂ
Între anii 1982 şi 1986, semnatarul interviurilor care urmează să fie (re)publicate în paginile OPINIA, a fost director al Casei de Cultură a Sindicatelor. Aş putea spune că a fost o perioadă frumoasă, inclusiv pentru faptul că, în această perioadă, instituţia pe care o conduceam a avut ca oaspeţi cele mai renumite teatre din Bucureşti, spectacolele prezentate la un înalt nivel profesional de actorii bucureşteni încântând de-a dreptul publicul nostru.
Având ocazia, cu prilejul acestor spectacole, să discut cu unii din cei mai mari actori ai teatrului românesc, am făcut cu mare bucurie lucrul acesta, dialogurile avute cu ei fiind încântătoare. Toate aceste materiale au fost publicate la vremea respectivă în suplimentul literar sau în săptămânalul „Viaţa Buzăului”, ediţia veche.
Mulţumind ziarului OPINIA pentru republicarea acestor interviuri – îmi pare rău că unele s-au pierdut-, înclin să cred că vor fi cititori care vor întreba: cui mai foloseşte acest lucru?, mai cu seamă că majoritatea celor intervievaţi nu mai sunt printre noi.
Încercând să dau un răspuns la această întrebare, aş spune că, indiferent de vreme, de timpul care trece nemilos peste noi, valorile culturii naţionale nu trebuie niciodată uitate. Iar eu îmi fac doar datoria de a vă aminti că oamenii cu care am vorbit au trecut şi prin Buzău, fiind aplaudaţi la scenă deschisă de iubitorii de teatru din municipiul nostru.
*
Marele actor, aflat în anii ‘80 la conducerea „Naţionalului” bucureştean, venea rar la Buzău. Nu acelaşi lucru se întâmpla însă cu instituţia condusă de domnia-sa, care susţinea frecvent spectacole la Buzău, printre cele mai căutate şi savurate piese fiind ,,Gaiţele”, de Alexandru Kiriţescu, în distribuţie cu renumiţii actori precum Draga Olteanu-Matei, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Ileana Stana Ionescu, Florin Piersic, Florina Cercel ş.a.
Într-o toamnă (1984) a venit şi maestrul, cu piesa „Doi pe o bancă”, în care avea ca parteneră pe fiica sa, Lamia Beligan. Înainte de începerea spectacolului am stat puţin de vorbă cu dânsul, urându-i bun venit la Buzău. N-am uitat nici să-l rog ca teatrul pe care-l conducea să vină mai des la noi, nici … să-mi acorde un interviu. Mi-a spus să-l scuz, că el n-a dat niciodată interviuri şi nici acum nu poate. Am înţeles şi m-am retras, după care am rugat o îngrijitoare să ia o lădiţă cu struguri din magazie şi să o ducă celor de la Bucureşti, la cabine. Nu era un gest singular acesta, chiar ne făcuserăm un obicei să ne arătăm ospitalitatea servindu-i pe actori cu fructe, apă minerală, chiar cu un pahar de vin… În pauza dintre spectacole, Beligan a trimis pe cineva după mine, invitându-mă la el în cabină să discutăm despre teatru. A fost, ca şi pe scenă, un interlocutor excelent, o adevărată enciclopedie a teatrului românesc, care mi-a vorbit cu căldură despre compania particulară unde şi-a început activitatea, dar şi despre „monştri sacri” ai scenei româneşti ca George Vraca, Alexandru Giugaru, Ştefan Ciubotăraşu şi mulţi alţi colegi de generaţie sau mai tineri. I-am mulţumit pentru… excepţie, el spunându-mi că ar vrea să vadă interviul înainte de publicare. Când s-a terminat şi spectacolul de la orele 20,00, l-am zărit în hol, printre oamenii care părăseau sala de spectacole. M-a văzut şi dânsul şi mi-a strigat, de parcă eram amândoi pe o scenă. „La revedere, directore! Nu uita să-mi trimiţi şpaltul!” N-am uitat, a văzut ce scrisesem şi a fost de acord cu interviul…
Ionel Stănuţă: Stimate Radu Beligan, sunteţi unul din cei mai mari oameni de teatru pe care îi are ţara noastră. Vizavi de această prodigioasă activitate desfăşurată pe scenă, în slujba spectacolului, v-aş ruga să-mi spuneţi cum aţi debutat.
Radu Beligan: După ce am făcut doi ani de Conservator, cu Lucia Sturdza-Bulandra, am fost angajat de marele Victor Ion Popa la noul teatru care luase fiinţă atunci, „Muncă şi voie bună”. Am debutat într-o piesă după Labiche, adaptată pentru scenă de Mihail Sadoveanu, intitulată „Zile vesele după război”. Tot aici am mai jucat într-o piesă a lui V. Kataev, „Quadratura cercului”, montată în regia lui V.I. Popa. Rolul acesta m-a propulsat în atenţia criticii şi a publicului. În anul următor, Tudor Muşatescu şi Maria Filotti m-au luat în Sărindar, acolo unde avea să aibă loc întâlnirea mea cu marele actor Ion Iancovescu. Alături de el am jucat în „Banii nu fac nici două parale” şi „Oraşul fără avocaţi” – două comedii italiene care au făcut din mine o vedetă a teatrului particular bucureştean. La puţin timp după aceasta, am înfiinţat propria mea companie de teatru, alături de Marcel Anghelescu şi Nora Percentini, locul unde a fost creată „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian.
I.S.: Ce influenţă a avut asupra dumneavoastră contactul cu aceşti titani ai teatrului românesc?
R.B.: Într-adevăr, am avut prilejul să cunosc şi să joc alături de unii din cei mai mari artişti pe care i-a avut ţara noastră. Aceşti incomparabili profesori m-au făcut să privesc teatrul de la o altitudine pe care, în alte împrejurări, nu aş fi atins-o niciodată. Alături de ei, exigenţa era maximă şi munca de a ajunge spre culmile artei a fost foarte serioasă, foarte concentrată şi nici un succes nu a fost obţinut fără un imens efort.
„Cea mai fructuoasă perioadă a fost sub bagheta lui Sică Alexandrescu”
I.S.: Aţi avut un „model” în formarea dumneavoastră? Care dintre aceşti maeştri v-au influenţat mai mult?
R.B.: Nu aş putea spune că un singur maestru m-a format. Fiecare mi-a dat câte ceva. Să enumăr câţiva dintre ei: Victor Ion Popa, Aurel Ion Maican, Tudor Muşatescu, Ion Iancovescu, Gh. Timică, Sică Alexandrescu, Soare Z. Soare, Ion Manolescu, V. Maximilian, Romald Bulfinski şi alţii. Însă cea mai fructuoasă perioadă a activităţii mele a fost în echipa de aur a comediei româneşti, aflată sub bagheta lui Sică Alexandrescu, care nu numai că a recreat tot ciclul Caragiale, dar a pus în scenă şi piese de mare succes cum ar fi „Revizorul” de Gogol.
I.S.: Care din rolurile jucate v-au solicitat mai mult, dându-vă în acelaşi timp satisfacţii maxime?
R.B.: Roluri au fost multe. Le-aş menţiona însă pe cele interpretate în ciclul Caragiale: Agamiţă Dandanache, Rică Venturiano şi Catindatul, apoi profesorul Miroiu din „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian, Robespierre din „Danton”, doctorul Şmil din „Apus de soare”, „Cui i-e frică de Virginia Wolf”, „Romulus cel Mare” de Durrenmatt, „Richard al III-lea” de Shakespeare şi, culminând cu cel mai dificil, dar cu mari satisfacţii, „Amadeus” de Peter Schaffer.
I.S.: Publicul?
R.B.: Publicul este partenerul meu, căruia îi dedic cea mai mare parte a muncii mele. Este, într-un cuvânt, raţiunea existenţei mele de actor. Nu se poate concepe această meserie decât în contact direct cu contemporanii tăi. Publicul, spre deosebire de critici, nu greşeşte niciodată în sancţiunea lui. Întotdeauna îmi corectez rolurile cu ajutorul publicului şi, tot ceea ce fac, fac numai pentru el şi niciodată pentru critica dramatică.
„Buzăul este unul din cele mai active centre culturale”
I.S.: Spuneţi-mi, vă rog, câteva cuvinte despre prima scenă a ţării, Teatrul Naţional, pe care îl conduceţi. Ce preocupări aveţi la ora actuală?
R.B.: Teatrul Naţional este una dintre cele mai vechi instituţii culturale din ţara noastră. În acelaşi timp, cred că sunt puţine în lume care să aibă un trecut atât de glorios. Consider că în ultimele decenii el a căpătat o înfăţişare cu totul deosebită, că noi generaţii de actori talentaţi continuă un stil şi o tradiţie care au conferit prestigiu acestei instituţii. Despre preocupările noastre actuale? Vom întregi repertoriul clasic cu toate operele lui Caragiale şi cu operele altor clasici români. Totodată, vom continua să facem apel la autorii noştri cei mai prestigioşi pentru a prezenta piese despre zilele noastre, pe care le aşteaptă cu atâta asiduitate spectatorul. Nimic nu poate fi mai viu şi mai convingător în inima spectatorului decât piesa contemporană. Vă dau şi două exemple: „Cartea lui Ioviţă” de Paul Everac, „Iubirile de-o viaţă” a lui Platon Pardău – piese foarte reuşite, care au întrunit adeziunea entuziastă a publicului.
I.S.: Pentru că am revenit la public, spuneţi-mi de când cunoaşteţi publicul buzoian?
R.B.: Cunosc acest public de mai mult de patru decenii şi trebuie să vă spun cu sinceritate că evoluţia lui este de-a dreptul spectaculoasă. Cred că, la ora actuală, Buzăul este unul din cele mai active centre culturale, iar publicul, unul din cele mai sincere şi mai calde. Aceasta se datorează şi intensei solicitări pe care teatrele bucureştene o au în această perioadă, ceea ce oglindeşte evident marea opţiune pentru teatru a buzoienilor.
I.S.: Sunteţi pe scenă din anul…
R.B.: Fă o socoteală. Din ‘38 până acum… 46 de ani. Ca să fiu sincer, nici nu ştiu când au trecut. Pe scenă însă, timpul se măsoară cu alte ceasornice. Mi-am păstrat însă timiditatea şi candoarea pe care le aveam acum 46 de ani în faţa fiecărui nou rol.