Ovidiu Genaru este pseudonimul literar al scriitorului Ovidiu Bibire. A mai semnat şi cu pseudonimul Ovidiu Codrin. Este un poet, prozator, dramaturg şi traducător ce s-a născut pe data de 10 noiembrie 1934 în Bacău. După absolvirea liceului în anul 1953 urmează, între 1953 şi 1957, cursurile Institutului de Cultură Fizică din Bucureşti. Activează ca profesor de gimnastică la Şcoala Sportivă Bacău (1957-1966), redactor la revista literară „Ateneu” (1966-1974), profesor la Institutul Pedagogic Bacău (1974-1980), muzeograf la Casa memorială „George Bacovia” (1980-1989), consilier la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Bacău, deputat (1992-1996) şi iar consilier.
În anul 1964 are loc adevăratul debut literar în revista „Luceafărul”, iar în anul 1966 publică prima sa carte de versuri, „Un şir de zile”. A mai publicat încă 11 volume de versuri, patru de proză, trei de teatru şi unul, în colaborare, de traducere, dacă informaţiile mele sunt corecte. Piesele sale de teatru au fost jucate, în principal, de teatrele din Moldova. În urma acestei activităţi prodigioase şi a creaţiei sale valoroase, Ovidiu Genaru a devenit membru al Uniunii Scriitorilor (1967) şi a fost recompensat, printre altele, cu premiile Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1972 şi 1980), cu cel al Uniunii Scriitorilor (1974) şi Premiul Balcanica Opera Omnia obţinut la Ediţia a XI-a a Festivalului Poeţilor din Balcani, România–Moldova, ce a avut loc la Brăila. Despre cărţile sale au scris nume marcante, precum Eugen Simion, Lucian Raicu, Alexandru Piru, Eugen Barbu, Gheorghe Grigurcu, Ştefan Augustin Doinaş, Alex. Ştefănescu ş.a. Pentru o corectă apreciere voi cita pe doi dintre cei mai apreciaţi critici. Mai întâi Eugen Simion: „Este un poet vital, ingenios, mimetic, metaforele lui sunt îndrăzneţe şi mobilitatea spiritului său e mare. Priveşte de departe nevrozele provinciei şi nu se lasă cuprins de ele. Omul însuşi e interesant şi destinul lui în singurătatea provinciei nu cunoaşte obişnuitele reacţii când e vorba de literatură”.
Iar Gheorghe Grigurcu nota: „Neîndoios, octogenarul Ovidiu Genaru rămâne unul dintre poeţii noştri de frunte. Ca dovadă suplimentară, iată câteva admirabile metafore iscate de condeiul d-sale: <Şi soarele apune în el însuşi> (Stockholm); <Princiară Veneţie păun exfoliat pe-o rână/ apa ta lâncezeşte în bijuterii> (Veneţia); <Că marea a scris Biblia e primul adevăr al lumii> (Spre Rhodos)”.
Adio şi rouă
Viaţa înlocuită cu altceva.
Morminte calde pe cer.
Îngerul meu păzitor
mă pedepseşte cu fier.
O mână întinsă de tine
stârneşte adieri de cantalup.
Dragostea noastră sub cheie
De jder şi de lup.
Nu te plimb în caleaşcă şi nu
te iau în balansoir
lumea nu ne cunoaşte
nu ne spune bonsoir.
Căci fiind în pustiu locul acela
e nedefinit în corp
ca şi sufletul.
Oarba şi orb.
De zile cu femeie la mijloc
nu mă mai satur, nu.
Ultimul Ovidiu al fantasmelor
ultima tu.
Seara cade ca ghilotina
taie plângeri şi ziduri în două.
Pe scaunul absenţei tale
Adio şi rouă.
Anchetarea unei lacrimi
I s-a cerut să se legitimeze: nu avea acte
A fost întrebată cu ce a greşit şi ea a ridicat din umeri
„Recunoaşte că trăieşti în concubinaj cu diverşi indivizi” a zbierat acuzarea
„Provii din râs sau din plâns?”
„Nu-mi cunosc părinţii” a răspuns lacrima
şi grefierul a notat în procesul verbal: origine dubioasă
„Înnoptezi în cartierele oraşului nostru şi nu
eşti înregistrată în cartea de imobil” a spus procurorul
„Prezenţa dumitale tulbură viziunea reală
şi produce igrasie umană” a adăugat judecătorul
„Lacrima Lacrima şi mai cum?”
„Nu sunt căsătorită” a răspuns modest lacrima „Sunt disponibilă…”
„E o târfă şi o stricată” s-a auzit murmurul sălii
„să recunoască deschis ce caută printre noi”
„Păstraţi linişte” a ordonat clopoţelul
„Numeşte-ţi unul doi trei martori” o îndemnă avocatul
„Nu vreau să mă apăr sunt nevinovată” a răspuns lacrima
„Dacă tot te afli aici te acuz din principiu” a spus procurorul
Dacă tot ai venit
Mă duc la ea aşa cum hotărâsem.
Dar, capricioasa,
mă roagă să vin altădată, când va fi mai dispusă.
Are motivele ei pe care bărbaţii nu le înţeleg.
Nu, astăzi nu
pot rămâne la ea.
Şi regretă că n-a reuşit să mă anunţe; să nu-mi fac iluzii.
E atât de categorică!
Atunci, să plec.
Mă lasă să fac câţiva paşi.
Mă agaţă totuşi
de haină; „Dacă tot ai venit rămâi”
Întunericul
Se căsătoreaşi m-a invitat şi pe mine
la cununie. „Vino, mă implora, dar să fii discret”, îmi găsesc un loc tainic, după uşă, în
umbră;
acolo stau cei cu mâna întinsă, cerşetorii şi orbii.
Nu m-a văzut nimeni, o, nesăbuinţă a femeilor
măritate!
Deşi însoţită, când trece, mă atinge delicat
cu vârful degetelor; pare că dăruieşte un ban săracilor.
Şi viitorul ei soţ o laudă: „Eşti atât de pioasă!” Ea îl sărută, dar cu privirile, peste umărul
lui,
mă sărută pe mine, retras în întuneric, întuneric, mă vei lega de ea pururi.