Geo Dumitrescu a fost un poet, traducător şi ziarist ce s-a născut la data de 17 mai 1920 în Bucureşti. A urmat Liceul „Marele Voievod Mihai” (1930 – 1939) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti (1939 – 1944), fără examen de licenţă. Lucrează în presă şi în presa literară fiind iniţiatorul revistei „Albatros”. Pentru o scurtă perioadă este directorul Teatrului Naţional din Craiova. Între 1954 şi 1963 colaborează la Urzica, Luceafărul şi Editura Cartea Rusă pentru care traduce din lirica sovietică.
În anul 1967 este numit redactor-şef la Gazeta literară, cea care se transformă în România literară conducând prima serie a acesteia (1968 – 1970). Are colaborări fructuoase la reviste precum: Contemporanul, Steaua, Tribuna, Viaţa Românească, Luceafărul, Flacăra ş.a. Geo Dumitrescu a rămas în amintirea literaţilor pentru a sa rubrică celebră „Poşta redacţiei”, aceasta rămânând un model de orientare a debutanţilor, fără să facă rabat de la calitate.
A debutat la 21 de ani cu placheta „Aritmetică” (1941), fiind semnată cu pseudonimul Felix Anadam. În anul 1946 îi apare volumul „Libertatea de a trage cu puşca” ce conţine versuri scrise între anii 1940 – 1943. Este un prolific traducător din literatura universală. Dintre autorii străini îi amintesc pe câţiva: Baudelaire, Rafael Alberti, Eduardas Miezelaitis, Romain Gary, Irving Stone, Curzio Malaparte etc. Şi-a publicat la intervale destul de mari volumele de poezii. Acestea au fost: „Aventuri lirice” (1963), „Nevoia de cercuri” (1966), „Jurnal de campanie” (1974), „Africa de sub frunte” (1978), „Versuri” (1981), „Aş putea să arăt cum creşte iarba” (1989), „Libertatea de a trage cu puşca şi celelalte versuri” (1994), „Câinele de lângă pod” (1997), „Poezii” (ediţie completă şi definitivă, 2000) şi „Biliard = Billard” (2001).
Pentru activitatea sa şi pentru valoarea volumelor sale a obţinut în mai multe rânduri Premiul Uniunii Scriitorilor al cărui membru a fost. De asemenea, a fost membru corespondent al Academiei Române din anul 1993. Numeroase personalităţi s-au exprimat pe marginea volumelor sale. Amintesc pe Eugen Simion, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Romul Munteanu, Perpessicius, Laurenţiu Ulici, Gabriel Dimisianu, Cornel Regman ş.a. Geo Dumitrescu a trecut la cele veşnice la data de 28 septembrie 2004.
La dispariţia sa Ion Dodu Bălan spunea: „A fost un mare poet, a cărui personalitate încercam să o definesc, împreună cu studenţii mei. L-am cunoscut prin intermediul lui Mihu Dragomir, care mi-a prezentat un om cu înfăţişare de copil, cu o ţigară frământată între degete. Era un moment nu tocmai fericit pentru el, care a avut o soartă nestatornică. Îmi amintesc de o noapte de vis petrecută cu el şi cu Theodor Mazilu, la Sinaia, la ciocnit pahare. Ne-au prins zorile acolo, pentru că Geo avea o forţă fabuloasă pentru a povesti”.
Poeziile pe care vi le propun sunt din perioade diferite ale creaţiei sale şi din lectura lor putem trage cu toţii concluzia că Geo Dumitrescu a fost un mare poet pe care nu avem voie să-l uităm.
Cântec de nucă verde
„Dar Blanca-Doamna, crin în floare,
Ce îngâna cu vers de ziuă?
Dar Bertha cu piciorul mare,
Alisa, Eremburga?…”
(Villon – Vulpescu)
Şi foaie verde trei lămâi,
„rămâi, o, nu pleca, rămâi…”
cântam, cu zarea căpătâi,
nepăsătoarelor statui –
eram şcolar, erau dudui,
eram un cal cu şaua-n spate,
cu semne de celebritate,
iubeam iubite adecvate
pe doi trei poli şi jumătate…
Şi diridam şi alelei,
negustorite oase,
fiţi binecuvântate-n trei
şi răsplătite-n şase
voi, neuitatele femei,
o, preafrumoasele femei
din ultimele clase!…
Şi iar verde trei lămâi,
iubire fragedă dintâi –
era de Sfânta Filofteia
când mă-nvăţarăţi fapta-aceea
ce-o face omul cu femeea,
căci vouă vă eram frumos
şi de-a călare şi pe jos,
o, fete vechi, cu pulpe groase,
nemijlocite şi frumoase!…
Şi foaie verde şi-un pistil,
mirări de tânăr imbecil
cu ochii mari pe sub nombril –
plecam înalt şi lat în spete
în triviale menuete,
cântând spre maica Preacurvita:
O, du-ne iarăşi în ispita
înfrigurata stalactita!…
Inscripţie pe piatra de hotar
„Cin’ se ia cu mine bine,
îi dau haina de pe mine…”
(Cântec popular)
Slav aş fi fost, de nu eram latin,
latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac –
dar a ieşit aşa: să fiu român,
şi eu cu soarta asta mă împac!
Mi-au dat şi alţii sânge şi cuvinte –
nisipuri galbene trecură-n zbor,
purtate-n vântul Asiei, fierbinte,
să-ngraşe primitorul meu ogor.
Şi din Apus, din Miazăzi, veniră
umane pulberi, umbre şi lumini,
cu bine şi cu rău mă vremuiră –
pe toate le-am sorbit în rădăcini.
Şi nu-i nimic străin – a’ mele-s toate,
dator nu sunt: plătit-am cu prinos! –
că tot plătind uitucilor la rate,
cuţitul mi-ajunsese pân’ la os!
Dar am rămas aşa cum scrie-n carte –
priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor
că nu-s asemeni nimănui în parte,
deşi, -ntr-un fel, vă semăn tuturor.
Sunt bucuros de oaspeţi şi prieteni;
deschisă-i poarta, inima şi ea;
binevenit vei fi sub mândre cetini,
în munţii mei, la calda marea mea.
Îmi dai un sfat? Te-ascult cu luare-aminte.
o mână de-ajutor îmi dai? Mulţam!
dar nu cumva să-ţi bâiguie prin minte
că asta-i ţara cailor de ham!
Poftiţi, deci, staţi la masă, staţi la soare!-
un loc prielnic vă păstrez, amici;
v-aştept cu mintea plină, gându-n floare
(că nu-i de lipsă fosforul pe-aici!…)
Întind spre toată zarea poduri bune:
primesc şi dau întregului Pământ;
nu-i gând viclean în mine să răsune,
dar nici stăpân nu caut: eu îmi sunt!
Învăţ, cântând sau nu, şi limbi străine,
mi-or folosi – în mintea mea socot –
dar mă gândesc de-asemeni că e bine
să mă pricep întâi şi-ntâi să-not!…
şi, iată, simt aşa cum scrie-n carte –
priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor
că nu-s asemeni nimănui, în parte,
deşi, -ntr-un fel, vă semăn tuturor.
Că slav eram, de n-aş fi fost latin,
latin aş fi, de nu mi-ar zice dac –
dar a ieşit aşa: să fiu român
–şi vreau cu toată lumea să mă-mpac!
Africa de sub frunte
Numai veşti rele mai aştept.
Numai veşti proaste mai pot aduce:
a mai murit un copac,
a mai plecat o pasăre,
cineva şi-a tăiat sufletul într-un
ciob de oglindă,
undeva, în continentul iubirii
au năvălit oamenii-cangur…
Toate vânturile bat de-a-ndărăatelea,
zicând că trebuie îndreptaţi arborii
pe care tot ele i-au strâmbat. Şi astfel
mortalitatea arborilor
a crescut înspăimântător –
căci nimic, o, nimic nu se poate îndrepta
fără încuviinţarea sevelor,
Şi tot ce se-ndreaptă cu de-a sila
se frânge…
De aceea, nu mai aştept decât veşti rele –
se vor distruge probabil şi focurile rămase,
va creşte păr aspru de cal
pe ultimele frunţi albe, strălucitoare,
nesfărâmate încă de ciomege,
Şi ultimele cântece în păduri
vor fi ale gorilelor-lupi…
Până atunci, toată lumea trebuie
să se scarpine individual –
aşa e legea, aşa e obiceiul
înainte de moarte. Nu stăruiţi,
nu se acordă nici o dispensă –
doar ciungii au nevoie să se scarpine
reciproc, cu botul sau cu picioarele…
Şi între timp a mai murit un copac,
a mai plecat o pasăre,
cineva ţi-a tăiat oglinda
într-un ciob de suflet,
Şi oamenii cangur se înmul]esc
în buzunarul de la spate al lumii…
Numai veîti rele mai aştept.