Anghel C. TUDOR
Afirmația potrivit căreia “Sănătatea este cea mai prețioasă bogăție (avuție) a omului”, nu poate fi contestată de nimeni, ea constituind un real și absolut adevăr. Astfel, putem trage concluzia că alături de celelalte domenii de activitate (economie, cultură și artă, educație –învățământ etc), problema îngrijirii sănătății, a fost, este și va fi una prioritară în bunul mers al societății noastre și care s-a concretizat printr-un „bun început”, devenind în timp din ce în ce tot mai vizibil.
Astfel încep să-și facă apariția (ivirea) primele „lăcașuri” de sănătate (bolnițe, spitale), destinate îngrijirii bolnavilor „veniți la căutare”.
Chiar dacă foarte mulți dintre noi au cunoștință de situație, putem reaminti de înființarea primului spital din Transilvania, mai precis la Sibiu, la 24 iunie 1292, din Țara Românească: – cele din București – (Colțea – 1703 și Sf. Pantelimon – 1754-1755), iar din Moldova – “Spitalul Sfântul Spiridon” – la Iași (1755-1756).
Noi buzoienii, suntem mândri de înființarea, în urbea noastră a “Spitalului Gârlași” (“Maria Minculeasa”) la 1 august 1792. Potrivit surselor de informare, putem afirma cu siguranță că spitalul buzoian amintit, este cel de-al treilea înființat în Țara Românească (după celelalte două – bucureștene).
Este clar de înțeles că aceste spitale înființate de-a lungul timpului, în afară de slujitorii săi, “vrednici și pricepuți”, având în frunte cel puțin un “doftor”, au beneficiat și de un “spițer” (farmacist), cu “doftoriile și leacurile necesare pentru vindecarea celor năpăstuiți de boală”.
Astfel se observă ca o necesitate absolută înființarea “spițeriilor” (farmaciilor) publice, (parte din ele fiind și producătoare) deținătoare de medicamente, cu vânzarea lor prin “recomandare doftoricească” (rețeta medicală de astăzi).
Spre surprinderea noastră, tot la Sibiu apare o farmacie militară prin anul 1460 și o farmacie publică orășenească la 15 august 1494, fiind condusă de “magistratul Johanes”.
Primul “apotecarius“ sau “spițer” (potrivit originii acestor cuvinte) amintit în București ar fi fost, cehul Vopce (1742). Se pare că cea mai veche farmacie bucureșteană ar fi fost numită “La Apollo“ (1787), înființată de către Iosef Giovani Rosse.
Dacă la începutul secolului XIX, în București erau 9 farmacii particulare, s-a ajuns ca în întreaga Muntenie, prin 1832-1835, conform Regulamentelor Organice (prevederilor acestora), numărul lor să ajungă la 34.
Luat drept fapt divers, găsim ca reper esențial în orașul Râmnicu Sărat, confirmarea că în această urbe, apare ca prezentă în 1841 Spițeria “Mântuitorul”. Tot aici în 1843 apare Spițeria “Flora” condusă de George Hietsch (“Hiși”) Mihailovici, urmată de “Farmacia Națională” (1875) înființată și condusă de către Ion Pantazi până în 1887, urmat de fiul său Pantazi Constantin și Mihai Pantazi (fratele decedatului).
În urbea râmniceană amintită se mai confirmă că un oarecare, pe numele său cunoscut A. Iteanu organiza în 1902 un laborator modern cu 20 de salariate, care distribuiau medicamente în peste 500 de depozite din întreaga țară, ba chiar și în străinătate.
Mai aproape de Buzău, orașul Mizil avea în zestrea sa prin 1843 farmacia publică “La trei ursitoare”. Oricum, nici orașul Buzău, ba chiar întregul județ, nu erau mai prejos cu nimic la capitolul înființarea de farmacii cu deservire publică.
În 1937-1938, întregul nostru județ, dispunea de 18 farmacii, având ca proprietari; 12 români, 4 evrei și 2 germani, la o populație stabilită de 378.210 locuitori. Să nu uităm că pe întregul teritoriu românesc, pe lângă farmaciile existente, au început să apară și “drogheriile” care nu preparau medicamente și nu eliberau rețete medicale, ele distribuiau (vindeau) doar materiale medicale, echipamente și aparatură medicală.
Și în urbea noastră buzoiană, amintim asemenea exemple ca: Aurel Tipeiu a înființat în 1906 drogheria medicală “Coroana României”, Leon Roșianu a înființat în 1909 drogheria “Sănătatea”, Petre Oprescu a înființat în 1910 drogheria “Crucea Roșie”, iar în 1912 a apărut drogheria “La Fierra”, condusă de Nicolae Fierra.
Unele din drogherii s-au transformat în farmacii în cursul timpului, altele au devenit mixte. La fel s-a întamplat și în cazul farmaciilor. Se pare că mult timp au existat conflicte între farmaciști și drogheriști. Atât farmaciile cât și drogheriile înființate mai devreme sau mai târziu nu și-au desfășurat activitatea în mod haotic sau să fie necontrolate de nimeni. Exemplu, în }ara Românească, la 20 noiembrie 1780, domnitorul Alexandru Ipsilanti reglementa comerțul cu medicamente ca atare, “punând la conducerea comună a spițeriilor, un protomedic”, iar în 1797 se întocmea “Nizamul spițeriilor”– ca prim -regulament de funcționare a acestora prin care spițerii erau obligați ca “toate doftoriile să fie bune, curate și proaspete”.
În 1819, Alexandru Suțu – Voievod stabilea un nou statut în care apărea pentru prima dată termenul de „farmacist”. În 1859-1860, apare prima Farmacopee Română, devenită obligatorie din ianuarie 1863.
În 1856 apare Colegiul Farmaceutic, iar în 1857 Școala Națională de Farmacie, ca din 1867 să ia ființă Societatea Asistenților din Farmacie. În 1874 apare prima lege sanitară, urmată de cele din 1885 și 1887.
Tăvălugul celor două războaie mondiale nu au ocolit nici spitalele românești, deopotrivă fiind aspru lovite, atât farmaciile cât și drogheriile. De fapt întreaga noastră țară a fost supusă unui tribut uman dar și material greu de imaginat.
Multe spitale au fost devastate de inamici, multe farmacii au fost închise sau jefuite, întregul nostru popor având de suferit amarnic.
Putem face cunoscut și faptul că în timpul celei de a II-a conflagrații mondiale, mai precis în noiembrie 1940, odată cu începutul procesului de “românizare”, simultan cu acesta, în țară se desfășoară și acțiunile antievreiești.
În orașul Buzău putem aminti de soarta unor farmaciști precum: Ana Rossenblatt , Rebeca Abramovici, Ana Pascu, Israel Kanner, Frima Avram și alții, care au fost obligați să-și închidă activitatea în farmacii. Așa se face că dacă în 1941 în întreaga țară își desfășurau activitatea 178 de farmacii conduse de evrei, în 1943 nu mai era nici una de acest gen. Legea antievreiască a fost însă abrogată la 19 decembrie 1944. Statistic se arată că la 15 iunie 1941, în întreaga țară își desfășurau activitatea un număr de 342 de farmaciști.
În 1949 în Buzău, Registrul de Firme al Camerei de Comerț și Industrie, confirmă un număr de 30 de farmacii. Naționalizarea declanșată la 11 iunie 1948 a cuprins și sistemul de farmacii din România.
Decretul nr 134 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, oprește complet mersul farmaciilor din Buzău și bineînțeles din întreaga țară. Așa se face că 23 de farmacii buzoiene și drogheria lui Livovski (Roman) – Vicențiu, au fost mai întâi atent inventariate și apoi închise. Toate acestea au fost radiate (șterse) din Registrul Camerei de Comerț și Industrie în mai 1950. Astfel ele nu mai figurau ca firme.
Conform Decretului din 6 mai 1949 al Consiliului de Miniștri din R.P.R., toate farmaciile, drogheriile și depozitele de medicamente naționalizate prin decretul nr 134 se consideră începând cu 2 aprilie, același an, unități ale Societății Comerciale de Stat – Centrofarm. La 1 mai 1949 a fost desființat Colegiul General Farmaceutic. Odată cu acesta au dispărut și Colegiile farmaceutice Județene.
Farmaciile din mediul rural au mai funcționat cu multă greutate până la 16 mai 1953, când au fost și ele naționalizate în întregime.
Acum încercăm să prezentăm succint câteva date referitoare la apariția primelor farmacii în urbea noastră buzoiană, după care ne vom îndrepta atenția asupra subiectului de bază propus, cu dezbaterea sa tematică, mai detaliată. Așa că vom începe cu cea de a II-a farmacie buzoiană, care a apărut prin 1858, numită “Sfânta Cruce”.
Aceasta a avut ca proprietari: la început Friederich Zürner (1858), apoi Iosif Thoiss (1858-1871), după care au urmat Friederich Schuller și urmașii săi (1871-1932), ca în final să ajungă în proprietatea farmacistei Maria Gârniceanu (1932-1949).
Cea de a III-a pe arena buzoiană, cunoscută și arhicunoscută de multă lume, a fost “Farmacia Românească” al cărei proprietar a fost renumitul farmacist Dimitrie Gherman. Ea a fost înființată în 1885 prin aprobarea dată de înaltul decret regal nr 1215 din 4 aprilie, același an. A funcționat cu aceeași adresă inițială – Strada Târgului nr 2, și cu același proprietar, până în anul 1936.
Despre cea de a IV-a farmacie buzoiană numită “Salvarea”, înființată în 1913, de către arhicunoscutul farmacist Ferdinand Sentner (1886-1940), avem de spus numai cuvinte de laudă și mult respect față de proprietarul său. Inițial farmacia a început să funcționeze din 1913 în Strada Alexandru Marghiloman (de astăzi), la nr 9.
Din noiembrie 1918, a fost mutată în “Piața Daciei” nr 44. În 1945, Zoe Sentner (soția farmacistului) și fiul acestora solicitau închiderea definitivă a farmaciei, ceea ce s-a și întâmplat. Ferdinand Sentner a fost membru al Colegiului General Farmaceutic și președinte al Colegiului Farmaceutic Județean – Buzău.
În enumerarea pe care am făcut-o (nu însă în ordinea firească a lucrurilor) i-a venit rândul prezentării pe larg și primei farmacii publice buzoiene, cunoscută de noi, din datele istorico-arhivistice, avute la dispoziție. Putem nota că în luna august 1838, în urma unei cereri a lui Mathias Boroskay, s-a aprobat deschiderea Spițeriei (farmaciei de mai târziu) “Vulturul de Aur”, numită mai apoi “Vulturul Alb”, care cu multele sale peripeții a durat, se știe, până în anul 1950. În îndelungata sa activitate a avut ca proprietari: Mathias Boroskay (1838-1870), Adalbert Kordetzki (1870-1871), George Felmer (1871-1872), Adolf Weber (1872-1911), Vicențiu Livovski (1911-1912), Sava Gerota (1912-1940) și apoi urmașii săi, Dumitru Gerota și sora sa Paraschiva Gerota.
Mathias Boroskay a venit din Transilvania. Știm că la 12 august 1834 își ia licența ca absolvent al Facultății de medicină, secția Farmacie, din Viena. S-a stabilit în Țara Românească, la Buzău, devenind primul “spițer” (farmacist) cunoscut al acestui oraș.
Este de amintit nota Comitetului Carantinelor nr 2586 din 1 august 1838, adresată Departamentului din Lăuntru, care spune că „Mathias Boroskay – spițerul și himistul diplomat, prin “jalbă” a sesizat Comitetul, dorința ce o are și cererea orășenilor, de a deschide o spițerie la Buzău. Comitetul, cunoscând trebuința ce o au locuitorii de acolo, că ei la trebuință, trimit după doftorii pe la București și Focșani, nemaifiind altă spițerie în oraș, a socotit de cuviință să îmbunătățească cererea și drept de aceea cu cinste este rugat cinstitul departament ca să binevoiască a slobozi și din partea-i o poruncă la Ocârmuirea locală spre îmbunătățirea cererii“. Răspunsul Departamentului din Lăuntru, semnat de Ioan Maniu, arată că, chiar în aceeași zi de 1 august 1838 “a trimis poruncă la Buzău solicitând ca numitului spițer să i se aprobe deschiderea în grabă a unei spițerii în acel oraș”.
Farmacia a început să funcționeze din acel an cu respectarea tuturor regulamentelor existente, dar a avut o problemă cu introducerea unei noi taxe în 1839. Astfel că la 18 februarie 1842 Serdarul Dimitrie Sărățeanu îl reclamă pe Boroskay că a pus un “preț cam întreit“, potrivit unei taxe mai vechi. Farmacistul este repede atenționat de Comitetul Carantinelor să respecte noile taxe introduse. Spre aplanarea conflictului, farmacistul solicită comitetului carantinelor un aviz de a pleca la “băi de ape minerale”, dând asigurarea că în locul lui va rămâne bunul său prieten și foarte priceput – Dotlap Ioșka, cel care a fost cunoscut în farmacie ca ajutor, apoi “calfă”, fiind salariat al acesteia până în anul 1859.
Prin 1856 Boroskay avea și un asistent al său, Adolfus Kerfeldi stabilit în }ara Românească, chiar în acel an. Tot prin 1856 un doctor revizor al spitalelor și spițeriilor din Țara Românească, nota în jurnalul său: “Am găsit aici destulă curățenie, doftoriile erau împrospătate precum oleea, extracturi și apele și alte preparate în bună stare“. Datorită unor reclamații existente, Boroskay este atenționat “să nu expedieze nici o rețetă fără a pune pecetea Spițeriei cu taxa înscrisă, ca în acest mod să se poată controla oricând“.
În 1861, M. Boroskay a intrat din nou în conflict cu autoritățile. Astfel farmacistul Zürner (președinte al Comitetului Farmaceutic Județean), medicul primar-șef al Buzăului și inspectorul șef al Direcției Generale a Serviciului Sanitar, au ajuns la concluzia că „M. Boroskay – spițer în acest oraș vinde medicamente neprescrise, încasând mult mai mult decât trebuie de la bolnavi, amăgindu-i cu unele medicamente ce nu sunt pentru bolile lor și că nu a trecut în registru toate rețetele onorate”.
Boroskay a mai avut unele conflicte și cu proprietarii noilor farmacii înființate, dar care au fost aplanate prin înțelegere cuviinciosă.
În timpul carierei sale profesionale, Boroskay a avut și merite deosebite. Astfel că în 1862, conform Înaltului Decret nr 36, Administrația Generală a Serviciului Sanitar, îi recunoștea și lui Boroskay, alături de alte 78 de persoane, dreptul de a exercita “arta farmaciei”. În anul 1864, numele său a apărut atât în Anuarul Serviciului Sanitar cât și în Anuarul Statistic, ale Principatelor Unite. Se spune că M. Boroskay era “staroste chesaro-crăesc”, dar nu avea elevi și nici asistenți în farmacia sa.
Având cunoștință de caz, medicul orașului la 8 iulie 1864, îi face o sesizare farmacistului, care are ca răspuns “nesupunerea acestuia”. Medicul este rugat apoi și de autorități ca “să comunice preacinstitului farmacist că dacă nu se va conforma regulamentului farmaceutic în vigoare i se va retrage accepțiunea medicamentelor, în socotelile fondurilor publice”.
Se pare ca farmacistul a motivat nesupunerea sa în toate cele deoarece „venitul său este foarte mic”. Mai adăugând și alte nereguli pe care medicul primar al orasului le-a consemnat în raportul pe care i l-a întocmit la sfârșitul anului 1866, situația conflictuală a farmacistului se adâncește și mai mult. Autoritățile locale îi solicită medicului ca în nota specifică din 28 ianuarie 1867, cu nr 210, adresată farmacistului „să-i solicite acestuia ca să-și angajeze un ajutor în farmacie, pentru îndeplinirea serviciului și pe timp de noapte, iar clopoțelul să fie așezat afară, la ușa farmaciei”. În 1870 Boroskay vinde farmacia, mutându-se în altă localitate, dar nu se știe unde.
Anghel C. TUDOR este asistent medical de Medicină Generală–Urologie, pensionar