Florin Caragiu este un scriitor ce s-a născut la Ploieşti la data de 10 iunie 1969, cu rădăcini materne buzoiene. Este fiul lui Constantin Caragiu (născut în Durostor, din vechiul Cadrilater) şi al Aureliei (născută în Pietroasele). Pe plan literar s-a remarcat ca poet şi eseist. Este absolvent al Facultății de atematică a Universității Bucureşti (1993) şi al Facultății de Teologie Ortodoxă (2008) a aceleiaşi universități.
A obținut masteratul în Teologie Ortodoxă. Este cadru didactic universitar la Facultatea de Automatică şi Calculatoare şi director al Editurii Platytera. A debutat cu eseul „Cuviosul Ghelasie Isihastul” în anul 2004. Adevăratul debut literar are loc în anul 2008 cu volumul de poezie „catacombe. aici totul e viu” la Ed. Vinea.
În anul următor publică la aceeaşi editură volumul „Sentic”. A mai publicat volumul de versuri „Omul cu două inimi” (2014), „L´homme a deux coeurs” (2014). |n acest an, 2018, a publicat volumul „Este”. De asemenea, a mai publicat eseurile şi studiile teologice „Antropologia ico nică” (2008), „Frumusețea lucrurilor ultime” (2017) şi „Şcoala martiriului” (2017).
Deşi are o „viață literară” nu prea îndelungată, Florin Caragiu a publicat în foarte multe reviste de profil din care amintim România literară, Viața românească, Verso, Ramuri, Con vorbiri literare, Hyperion, Vatra, Orizont, Poesis International, Zona literară, Conta, Feed Back, Tribuna, Poesis, Cenaclul de la Păltiniş. Despre opera lui Florin Caragiu s-au exprimat nume mari ale literaturii române. Aceştia au subliniat valoarea poeziei acestuia. Amintim câteva nume: Paul Aretzu, Marin Mincu, Felix Nicolau, Octavian Soviany, Constantin Abăluță, Gellu Dorian, Valeria Manta Tăicuțu, Claudiu Komartin, Nicolae Tzone şi Carmen C. Lasswell.
Despre poezia sa Octavian Soviany scria, la modul laudativ, aşa cum au făcut-o toți cei care au dorit să se exprime, următoarele: „Poezia lui Florin Caragiu probează, poate mai mult ca oricare alta, relativitatea criteriului generaționist: ea conține prea puține dintre particularitățile liricii 2000, e mai aproape (dacă ar fi să căutăm totuşi nişte echivalențe, pur cronologice de altfel, în interiorul promoției) (…) Cred că e inutil să mai subliniez singularitatea unei asemenea poezii în contextul liricii româneşti actuale şi nu numai. Florin Caragiu nu scrie o poezie religioasă, asta s-a mai făcut (şi de obicei prost), el încearcă, cu smerenie şi discreție, să transpună în limbaj poetic o experiență de tip mistic, cu iluminările şi întunecările ei, trăirile unui suflet care încearcă, cu nesfârşită umilință şi delicatețe, să descopere cheia apropierii de Dumnezeu”. Eu personal cred că Florin Caragiu, acest poet pe jumătate buzoian, scrie o poezie cu mult mai modernă decât acest timp în care ne aflăm, o poezie valoroasă. El nu se lasă sedus de muzica cifrelor, dar nici nu cade în cealaltă extremă a pregătirii sale profesionale, creştin-ortodoxia, şi ne oferă versuri, pe cât par simple pe atât sunt reprezentative pentru trăirile pe care le sugerează cititorilor.
În Florin Caragiu am descoperit un poet deosebit de sensibil, un poet al vremurilor şi inimilor noastre, un poet, paradoxal, percutant. Vă propun câteva poeme pentru a descoperi singuri că poezia merită toată atenția şi tot respectul consumatorilor de frumos.
transfuzii
oricât de absurd ar părea,
mulți aşteaptă de la tine
un soi de mântuire.
chipul trădează felul în care durerea
te ține lipit de corpul lor –
semn că eşti donator universal.
poți încerca să demonstrezi
contrariul, degeaba,
pentru că însuşi iadul tău
visează asta şi ia forma crucii
care ți-a făcut loc
să te poți dezbrăca de mama ta.
din ce în ce mai mulți oameni
vor să-ți probeze sufletul
şi îşi înfig în vene cuvintele tale
ca pe acele de transfuzii.
mountain bike
creşte viteza melcilor
pe străzile umede pe care
alunecă soarele
şi tunelul de timp se lungeşte
odată cu sprintul final.
te rupi în două
şi-o parte o pui la flori.
câinii te ascultă
şi uită să-şi ceară dreptul –
e un mod de a circula fără semne
printr-o jumătate de om.
laşi de la tine
şi nu mai ceri înapoi frigul
dincolo de libertate
nu sunt puncte înghesuite de frică,
ci un triplu-salt
cu inima roasă de fericire.
o istorie a muțeniei
strângi fotografiile vechi
şi închegi în limba ta o istorie
a muțeniei.
între două ninsori spălăm
cu zăpadă
ceea ce e călcat în picioare.
sufletul trece printr-un om
aşezat peste inima ta –
este cel mai bun filtru
pentru o insuficiență compensată.
ții rugăciunea
şi iei autobuzul până la
capăt.
în mirosul de brad te întrebi
cât trebuie
să creşti ca să fii ales pentru
o tăiere perfectă.
o fată invalidă te învață
efecte speciale:
poți să dispari din prim
plan fără pierderi.
la întoarcere dai peste cineva
care te iubeşte.
camera aduce ca un serafim
ce sporeşte viteza corpului
atins în treacăt.
suntem loviți şi ne lăsăm
ajutați.
cineva te iubeşte
e simplu. cineva te iubeşte
însă laşi o pată de moarte
în corp
şi n-o opreşti să se întindă.
ea colorează pereții şi
mulțimea
în care te pierzi pe străzile
molfăite
de un soare visător.
ce-o să se întâmple cu oamenii
încrucişați cu suferința ta?
te izbeşte o frumusețe
de care ei înşişi se tem,
pentru că nu-i pot controla
intrările şi ieşirile.
cineva te iubeşte cu o disperare
care te-aruncă în Dumnezeu.
viu sau mort
vântul îți dă o palmă rece,
tu-ntorci şi celălalt obraz,
îți lipeşti buzele şi tragi din pai
ora de pe fundul paharului.
se lipeşte noaptea pe spatele tău ca un afiş
cu o recompensă pusă pe un cap
pentru timpul omorât peste zi.
bea încet şi câte puțin,
pune-ți o dorință –
viața te caută şi te nimereşte.