Şlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Vasile Alecsandri

Unul dintre cei mai importanţi poeţi moderni ai României a fost moldoveanul Vasile Alecsandri. Acesta s-a născut la 21 iulie/2 august 1821 undeva în ţinutul Bacăului şi a fost, aşa cum foarte mulţi cunosc, un poet, un dramaturg, un folclorist, om politic, diplomat, membru fondator al Academiei Române, cu alte cuvinte o personalitate marcantă, din toate punctele de vedere, a României din secolul XIX. Copilăria şi-a petrecut-o la Iaşi şi la Mirceşti, după care, în anul 1834, cu alţi fii de boieri moldoveni, dar şi Al. I. Cuza şi pictorul Ion Negulici, la studii la Paris. Aici a urmat cursurile Facultăţii de inginerie pe care nu a terminat-o. Primele încercări literare sunt în limba franceză şi datează din anul 1838. În anul 1840, după ce s-a întors în ţară, preia conducerea Teatrului din Iaşi şi îşi începe cariera de dramaturg. Viaţa lui nu a fost deloc liniară. S-a alăturat, fără rezerve, mişcării revoluţionare de la 1848. După înfrângerea ei, a fost forţat să plece în exil în Austria şi Franţa. Din acea perioadă datează primele poezii. Concomitent cu activitatea literară, se implică tot mai mult în activitatea socio-politică a Moldovei. Domnitorul Al. I. Cuza îl numeşte ministru afacerilor externe şi va fi trimis în Franţa, Anglia şi Piemont pentru recu­noaşterea Unirii. Pentru scurte perioade va fi reprezentantul ţării în cele mai importante capitale europene. Însă niciodată nu a încetat să scrie şi să fie un important animator cultural. Astfel, apare în anul 1854 revista „România literară” sub conducerea sa, iar în anul 1863 apare societatea „Junimea” al cărui membru onorific a fost până la sfârşitul vieţii. În anul 1881 primeşte premiul Academiei pentru literatură. Viaţa şi opera lui Vasile Alecsandri, este mult prea importantă, pentru acele vremuri, pentru a o expedia în câteva rânduri. A fost una dintre cele mai importante personalităţi ale secolului XIX. Despre Vasile Alecsandri, care era o stea spre apus, marele Mihai Eminescu, care era într-o fulminantă ascensiune, a spus: „Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,/ Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,/ Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri, / Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,/ Acum secolii străbate, o minune luminoasă,/ Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridi”. Aceste cuvinte absolut măgulitoare spuse de un ucenic le-a făcut cinste şi le vor face atât lui Alecsandri cât şi lui Eminescu. Cei care au alte păreri să mai pună mâna pe carte. Pe aceea de poezie autentică. De aceea nu este absolut întâmplător când oameni cu suflet mare, din Bacău şi din toată ţara, cinstesc memoria marilor înaintaşi. În aceste zile, 23 – 26 mai, Bacăul organizează a doua ediţie a proiectului „Alexandriada”  pentru scriitorul care s-a stins din viaţă la data de 22 august/ 3 septembrie 1890, la Mirceşti.

Oaspeţii primăverii

În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,

La răsărit, sub soare, un negru punct se-arată!

E cocostârcul tainic în lume călător,

Al primăverii dulce iubit prevestitor.

El vine, se înalţă, în cercuri line zboară

Şi, repede ca gândul, la ­cui­bu-i se coboară;

Iar copilaşii veseli, cu pieptul dezgolit,

Aleargă, sar în cale-i şi-i zic: „Bine-ai sosit!”

În aer ciocârlia, pe casă rândunele,

Pe crengile pădurii un roi de păsărele

Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc

Şi pe deasupra bălţii nagâţii se-nvârtesc.

Ah! Iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă!

În lume-i veselie, amor, sperare, viaţă,

Şi cerul şi pământul preschimbă sărutări

Prin raze aurite şi vesele cântări!

Cântec ostăşesc

Român verde ca stejarul,

Râd de duşmani şi de moarte!

Să-mi trăiască armăsarul

Şi prin glonţi să mă tot poarte.

Sai, voinice, şi nechează

Ager, falnic ca un zmeu,

Căci am inimă vitează

Şi credinţă-n Dumnezeu!

Cât mi-a stat mâna voinică

Pe-a mea pală ostăşească,

N-aibă grijă de nimică

Tara mea cea românească!

Sai, voinice şi nechează,

Ager, falnic ca un zmeu,

Căci am inimă vitează

Şi credinţă-n Dumnezeu!

Cu-al meu suflet, cu-a mea pală,

Cu-al meu şoim albit de spume,

În duşmani vom da năvală,

De s-a duce vestea-n lume!

Sai, voinice, şi nechează

Ager, falnic ca un zmeu,

Căci am inimă vitează

şi credinţă-n Dumnezeu!