Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Nicolae LABIŞ

A fost unul dintre cele mai promiţătoare talente ale literaturii române ce a fost confirmat de opera sa, ce a fost desăvârşită până la vârsta la 21 de ani. Despre Nicolae Labiş este vorba, cel ce s-a născut la 2 decembrie 1935 în Poiana Mărului, comuna Mălini, din judeţul Suceava. El a fost supranumit de criticul Eugen Simion drept „buzduganul unei generaţii”.

Nicolae Labiş a urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 şi 1951. Este perioada în care scrie versuri, fiind şi secretarul Cenaclului literar din Fălticeni. În această calitate participă la o con­sfătuire a tinerilor scriitori la Iaşi, în 1950, unde recită poezia „Fii dârz şi luptă, Nicolae!”, ce-i va fi publicată în „Iaşul nou” şi „Lupta poporului” din Suceava. Acesta este debutul absolut al poetului Nicolae Labiş. În ianuarie 1952, la iniţiativa lui Constantin Ciopraga, ce i-a intuit marele talent, a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iaşi unde devine conducătorul cenaclului. La 15 septembrie acelaşi an a început cursurile şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” din Bucureşti, unde îi are ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu şi Camil Petrescu, iar colegi i-au fost Florin Mugur, Ion Gheorghe, Lucian Raicu, Doina Sălăjan şi Gheorghe Tomozei. La absolvirea Şcolii de Literatură este angajat la revista „Contemporanul”, apoi la „Gazeta literară”. Din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti, cursuri pe care le abandonează după un trimestru. În acest an îi apare în revista „Viaţa românească” poemul „Moartea căprioarei”. Anul 1956 reprezintă consacrarea sa literară. Îi apar volumele „Puiul de cerb” şi „Primele iubiri” şi pregăteşte pentru tipar un al treilea volum „Lupta cu inerţia”.

Acest an avea să îi fie fatal tânărului şi foarte talentatul poet. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 a fost victima unui tragic accident de tramvai. Trupul tânăr s-a luptat pentru viaţă până în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1956 când, la 2 dimineaţa, a decedat. Sunt foarte multe controverse despre acest nefericit accident. Nici până astăzi nu a fost elucidat. Cert este faptul că la numai 21 de ani un tânăr poet trecea din această lume direct în eternitate.

Este absolut convingă­toare remarca lui George Călinescu la numai doi ani de la deces: „Întrucât îl priveşte pe Labiş, tânăr poet, pe care un accident nefericit l-a făcut să piară la 21 de ani, eu nici nu mă întreb ce ar fi devenit dacă trăia, pentru că îl consider un poet pe deplin exprimat, de la care au rămas câteva poeme încântătoare, pe care istoria literaturii noastre nu le poate trece cu vederea”. Selecţia pe care v-o propun sper să fie în rezonanţă cu criteriile estetice ale dumneavoastră.

Maturizare

Ca să iubesc lumina aspră-a zilei

Şi tot ce-i omenesc, născut eu îs

Şi îs născut s-aprind ca roua-n ierburi

Vii lacrimi şi cascade vii de râs.

De când mă ştiu copil, iubeam pădurea

Şi mierlele şi vulturii din nori

Şi mieii blânzi şi râşii iuţi şi ageri

Şi şerpii cei cu solzii lucitori.

Trecură anii… Râşii iuţi răpiră

Mielul meu alb cu capul bucălat

Şi adeseori pe când voiam să-i mângâi,

Şerpii frumoşi de mână

m-au muşcat.

Nu înţeleg să plâng acele clipe

Când ura încă nu o cunoşteam.

Când nu plângeam chiar de-mi zdreleam genunchiul,

Ci soarelui-părinte-i surâdeam.

Acum în piept port o avere nouă

Lângă iubire – ura ca un scut.

Strugurii-s copţi şi stors-am mustul dulce

Şi mustul dulce-n vin s-a prefăcut.

Am iubit…

Am iubit de când mă ştiu

Cerul verii străveziu,

Despletitele răchite,

Curcubeiele pe stânci

Ori pădurile adânci

Sub ger alb încremenite.

Mi-a fost drag pe bărăgane

Să văd fetele morgane

Ori pe crestele din munte

Joc de trăsnete rotunde,

Scurgerea cocorilor,

Pacea înălţimilor,

Semeţia pinilor

Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,

Floare roşie pe gură

Şi în inimă arsură,

În priviri zăpezi candide

Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat adesea

Tot ce gândurile ţes:

Pe al filelor polei

Dansuri repezi, legănate,

De pe arcuri înstrunate,

Săgetarea de idei…

Toată-această măreţie

Ne-a fost dată pe vecie…

Sunt spiritul adâncurilor

Eu sunt spiritul adâncurilor,

Trăiesc în altă lume decât voi,

În lumea alcoolurilor tari,

Acolo unde numai frunzele

Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.

Din când în când

Mă urc în lumea voastră

În nopţi grozav de liniştite şi senine,

Şi-atunci aprind mari focuri

Şi zămislesc comori

Uimindu-vă  pe cei ce mă-nţelegeţi.

Apoi cobor din nou prin hrube trudnice

În apa luminoasă, minunată.

Sunt spiritul adâncurilor,

Trăiesc în altă lume decât voi.

Albatrosul ucis

Când dinspre mare spre pomi se răsucise vântul,

Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,

L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l

Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea vieţii clocotitoare-a mării

Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.

Priveşte încă parcă talazurile zării

Cu gâtul galeş îndoit în sus.

Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,

Furtuna ce-l izbise îi cântă un surd prohod,

Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise

Al căror miez căldurile îl rod.

De valuri aruncate pe ţărmul sec  şi tare

Muriră fără luptă sclipind acum bogat,

Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,

Aripa lui cu mâl întunecat.

Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,

Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.

Războinicul furtunii zvârlit între moluşte

Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.

Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară

Şi, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,

Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,

Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.