Despre buzoianul Nicolae Cabel sunt foarte multe lucruri de spus și toate sunt de bine. Acesta s-a născut la data de 21 noiembrie 1943. Studiile liceale le-a făcut la actualul Colegiu „B.P. Hasdeu”, după care a urmat Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” – București, Facultatea de regie teatru-film (1965 – 1970).
O personalitate multivalentă a devenit pe măsură ce acumula experiență. A fost regizor de film, realizând, de-a lungul carierei, peste o sută de filme documentare, peste 30 de filme de scurt și mediu metraj pentru marele ecran și TV ș.a. A fost profesor asociat la catedra de regie film la I.A.T.C., regizor de film, consilier artistic, director artistic la Antena 1 și 3. Este membru titular în Uniunea Cineaștilor, din 1977. Coordonează apariția a numeroase monografii despre câteva personalități din domeniul regiei de film și actoriei. Cele aproximativ 50 de premii obținute la competiții naționale și internaționale îi atestă valoarea de regizor și realizator.
A debutat literar înainte de a îmbrățișa cariera regizorală. A fost membru al Cenaclului „Alexandru Sahia” din Buzău încă din anul 1959, iar în anul 1961 a debutat în ziarul „Viața Buzăului”, iar în presa centrală în 1968 în revista „Amfiteatru”. A publicat, în afară de acele monografii, volume de proză și de versuri. Cele mai recente volume de versuri sunt: „Lăstun, sub strigătul frunzei” (2010), elegii și „Corabia cu plete” (101 sonete, 2015). Din acestea am selectat versurile de mai jos. Despre creația sa literară au scris numeroase personalități. Voi reda ceea ce a scris Romulus Vulpescu: „Este o bucurie să mai întîlnești astăzi literatură «în dulcele stil clasic». Să vezi că mai există cineva care mai are suflet, că ți-l dăruiește cu adînc respect pentru ceea ce unii expirați ca mine consideră poezie. Vă mulțumesc pentru dedicația care m-a întors în timp, vă mulțumesc pentru încântarea pe care mi-a oferit-o Lăstunul. Atât de târziu, fiindcă la tinerețea mea ai prea multe lucruri neglijate, pe care încerci să le pui la punct, prea multe pentru a-ți îngădui și o plăcere pură”.
elegie (XLVIII)
un bucium viu te-ncinge cu răcoare,
în ierburi fluviul domolește spuma;
atît de simplă aspra ta splendoare
ca solzi de stea și-a mlădiat cununa;
alunecă mari vînturi la zenit
ninsorile chemate sînt spre sud,
un bidiviu nechează din străbuni
și-i soarbe luna pasul împietrit…
aici un bucium… dincolo un rîu…
altundeva se-nfruntă veșnicia;
tu, basm fertil, lumină fără frîu –
mai mult ca totdeauna, România!
elegie (LXV)
o cameră – celulă și sicriu,
apoi o carte, călimări nubile
și crima, că încerc să fiu
eu însumi, umbră peste file
în zi morocănoasă ca un crin,
atît de nud și fără nicio vină,
îmbătrînit frumos într-un suspin
și infinit în doru-i de lumină…
odată, chiar fusesem albatros
într-o furtună desenată-n vis,
legendă blîndă prin care, dureros,
intram încet în Logosul promis –
un vast decor, de-aceea nu s-au scos
nici candela, nici ger, nici Paradis…
III (3)
o peșteră în vis e doar un alt tărîm,
zadarnic își ascunde-n rouă nimbul
de-acel profet… el știe că-l urîm
senioral… ispite vin cu schimbul
să ne-npresoare-n ritm de tarantelă,
în marea de himere ce nu vor
să-și dezvelească nurii sub dantelă,
să ne descuie-al ochilor zăvor…
sînt înțelepți în lutul dezmierdat
de aura vocalei ce se miră…
agonice mirese-au înnoptat
ca lebede încoronate-n liră…
surîde adevărul cu încetul:
luntraș între cuvinte și poetul…
V (5)
în valuri mute lunecă zăpada
și primenește sufletu-mi stingher,
păzește ea, doar singură, ograda,
în cerga anotimpului oier…
tot mai aproape mă-nconjoară, parcă,
o șoaptă și un șuier lângă prag
și vine-ncet lumina într-o arcă
purtând cu ea doar întreitul mag…
un abur vechi din ierburile crude
ce-s fermecate numai de prier,
se-ntoarce-n iesle… Pruncul ne surîde,
încoronat de blîndul nopții ger…
un clopoțel de soare se aude
și fulgii cad… dinspre pămînt spre cer…
XXIV (24)
copacii mei se răsfățau în ceață
într-o plimbare, unul lîngă alt,
surîsul tău venea din altă viață
și-mi așternea pe frunte gînd înalt;
privighetori de cântec prea flămînde,
cu flori de amintire-mi ies în cale,
într-un acvariu, visele-mi plăpînde
își adunau uimirile-petale…
au fost atunci trubaduri, poeți,
ce viselor le mai furau cerceii,
cînd la tarabe, melcii-precupeți
mai flecăreau grecește cu plebeii,
despre busola coborînd din Nord
copilul Harold și pe Byron, lord…
LXXIII (73)
încet și toamna se ascunde-n greieri,
la prag tăcut ce suie înspre iarnă,
când frunzele de miere le cutreieri
și cadențat castanele se sfarmă…
e singură pe dealuri doar cătina,
măceșe sîngerează lîngă zare;
a adormit pe brazdă și sulfina,
cocorii-și deslușesc altă cărare…
un vuiet surd și molcom ne-nfioară,
zăpezile se coc pe înserate,
se rătăcește vîntul pe-o vioară
și sfarmă-n suflet tristele carate,
cum nostalgii curgeau odinioară
din cerul cu milenii destrămate…
LXXXV (85)
coboară din vechime părinții multor nații…
îi jecmănește neaua, cea fără de libații…
avut-au și ei vise, acum sînt gîngănii
și umbra lor înfruntă doar lupii după sănii;
au fost atunci chiar aștri, ce nu credeau s-apună,
urzeală destrămată în salcia nebună;
lăcustele iubirii plîngeau în a lor mîini
și desfrînați și singuri dau primăveri la cîini…
regine gungurite prin roasele odăjdii
în aria nuntirii bat snopii de primejdii
și amăgesc vestale, ca roiuri de albine,
să le prefacă simplu în vietăți marine,
acolo unde sînii, în freamăt tranzitiv,
enigma și-or deschide cu-al lunii pandantiv…