Şlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Ion BARBU

Se naşte la 19 martie 1895, la Câmpulung Muscel, marele matematician Dan Barbilian, cel ce avea să fie arhicunoscut ca scriitor cu pseudonimul Ion Barbu. În anul 1914 îşi dă bacalaureatul cu o comisie condusă de prof. Gheorghe Ţiţeica, iar din toamnă urmează secţia de matematici a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti.  La 18 septembrie 1918, Alexandru Macedonski îi publică în revista „Literatorul” poezia „Fiinţa”. Este debutul absolut. În anul 1919 se duce cu toate versurile scrise la Eugen Lovinescu.

Este prezentat călduros în „Sburătorul” din 8 decembrie. Acum semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Barbu, ce va fi păstrat pentru totdeauna în literatura română. Peste doi ani îşi ia licenţa în matematici. Peste câteva luni, la recomandarea lui Gheorghe Ţiţeica, este trimis cu o bursă în Germania, la Universitatea din Goettingen pentru pregă­tirea tezei de doctorat, titlu pe care îl obţine în anul 1929. Predă matematici la câteva licee bucureştene şi, în acelaşi timp, este asistent la catedra de geometrie analitică de la Facultatea de Ştiinţe. În anul 1921 debutează editorial cu placheta „După melci”, iar volumul „Joc secund”, ce apare în anul 1930, primeşte comentarii pozitive de la Al. A. Philippide, Şerban Cioculescu, Al. Rosetti, Perpessicius, G. Călinescu. Este ultimul volum tipărit antum. Se pare că ştiinţele matematice l-au acaparat definitiv. Cercetările sale au dus la un număr important de lucrări în acest domeniu. Este arhicunoscută, în geometrie, teoria spaţiilor Barbilian.

Ţine prelegeri la importante universităţi din Vest şi participă la diferite congrese internaţionale de matematici. În acelaşi timp este numit profesor la catedra de algebră de la facultate.

Poezia lui Ion Barbu a cuprins mai multe etape: cea parnasiană, baladică-orientală şi ermetică. Cei mai mulţi comentatori îl aşează ca fiind un demn reprezentant al ermetismului. „Mă stimez mai mult ca practicant al matematicelor şi prea puţin ca poet, şi numai atât cât poezia aminteşte de geometrie. Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia (…) Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă. Domeniul visului este larg şi întotdeauna interesant de exploatat. În felul acesta înţeleg suprarealismul, care în cazul nostru devine infrarealism”, confesiuni apă­rute în „Viaţa literară” / 5 februarie 1927, făcute lui I. Valerian.

În acelaşi dialog poetul spune: „Numele de Ion Barbu nu este un pseudonim întâmplător. Aşa l-a chemat pe bunicul meu, maistru zidar şi mahalagiu bucureştean din <Omul de piatră>. Lui îi datorez atmosfera balcanică din ultimele poezii”. Cel despre care se spunea că este cel mai mare matematician dintre poeţi şi cel mai mare poet dintre matematicieni avea să se stingă la 11 august 1961 la Bucureşti. A fost primit ca membru post-mortem, în Academia Române, după ce, la 20 decembrie 1936, devenise membru titular al Academiei de Ştiinţe din România.