Avem impresia, aproape mereu, că a vorbi despre marile personalităţi ale literaturii române şi universale este o treabă foarte uşoară. M-am convins că lucrurile nu stau tocmai aşa. Mă străduiesc să aduc în faţa cititorilor acele personalităţi care au marcat epoca lor. Una dintre acestea este şi Nichita Hristea Stănescu. S-a născut la data de 31 martie 1933 la Ploieşti, remarcându-se ca poet şi eseist.
Face parte dintr-o familie cu rădăcini româneşti (prahovene, după tată) şi ruseşti (din regiunea Vorenej, după mamă). Familia mamei s-a refugiat în România după Marea Revoluţie din Octombrie, în urma prigoanei bolşevice. A urmat liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti între 1944 şi 1952, iar între anii 1952 şi 1957 Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti. După absolvire lucrează în presa literară. Primele versuri îi apar, simultan, în anul 1957 în revista „Tribuna” de la Cluj şi „Gazeta literară”.
Debutul editorial are loc în anul 1960 cu volumul ,,Sensul iubirii“. În anul 1964 îi apare volumul de versuri ,,O viziune a sentimentelor“. Odată lansat pe această orbită, poetul va publica noi volume care îl vor consacra: ,,Dreptul la timp“ (1965), 11 elegii (1966), ,,Roşu vertical“ (1967), ,,Oul şi sfera“ (1967), ,,Necuvintele“ (1969), În dulcele stil clasic (1970) etc. Face mai multe călătorii în străinătate, în Cehoslovacia, Iugoslavia şi URSS (Moscova şi Chişinău). Despre această ultimă călătorie, poetul Grigore Vieru a istorisit o întâmplare absolut genială.
Odată sosit pe peronul gării din Chişinău, Nichita Stănescu nu s-a îndreptat spre oficialităţile ce-l aşteptau. A sărutat peronul gării spunând „în sfârşit am venit de la mine acasă la mine acasă” şi apoi a îmbrăţişat toţi copacii din preajma gării, făcându-le pe gazde să se întrebe nedumerit. Ştiind cine este şi ce putere va avea cuvântul său, l-au „plimbat” – fără să-i ofere posibilitatea de a se întâlni cu cititorii şi scriitorii moldoveni – pe acolo pe unde ştiau că-l ţin departe. În ultima zi, în toastul întâlnirii protocolare, Nichita i-a „pedepsit” pe politruci, spunând că le mulţumeşte comuniştilor sovietici pentru prigoana îndreptată asupra familiei mamei sale şi că aceasta a fost nevoită să se stabilească în România şi astfel s-a născut el.
Este considerat încă, de critică şi de cititori, unul dintre cei mai importanţi scriitori de limba română pe care o considera „dumnezeiesc de frumoasă” şi despre care spunea că „patria mea e limba româna”. Mulţi critici îl aşează lângă Eminescu şi Blaga. Nichita Stănescu a obţinut de patru ori premiul Uniunii Scriitorilor (1964, 1969, 1972, 1975), Premiul Internaţional „Herder” (1975) şi „Premiul „Cununa de Aur” al Festivalului Internaţional de la Struga (1982). Se presupune că Nichita a fost nominalizat la premiul Nobel pentru Literatură în anul 1980, fiind propus de scriitorul suedez Arthur Lundkvist. Viaţa intensă dusă, de cele mai multe ori dincolo de limite, avea să-i fie fatală inegalabilului om de litere şi boemului Nichita. Acesta s-a stins din viaţă la data de 13 decembrie 1983 la Spitalul Fundeni din Bucureşti. Vă invit să recitim emoţiile sale.
Emoţie de toamnă
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
În dulcele stil clasic
Mă învelesc de frig într-o speranţă
cum se-nveleşte soba nou zidită
în reliefuri de faianţă
cu focuri pururi logodită.
Nu pune mâna peste mine dacă-i vară
căci n-ai să înţelegi nimic
stimată doamnă-domnişoară
din frig.
Ci vino când nu merge nimeni
când nu avem picioare, vino
dar mai ales când voi fi orb,
lumino.
Pierderea ochiului
Aş ciocăni cu unghia până când
n-aş mai avea unghie,
şi cu degetul până când
mi s-ar toci.
Dar a venit la mine
orbul şi mi-a spus:
– „Lasă-ţi, frate, unghia-n pace
dacă ai cumva un ochi
în vârful ei,
de ce să-l spargi?”
Şi totuşi şi totuşi
poarta asta, dintre mine şi tine,
trebuie zguduită de cineva.
Necuvintele
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
N-ai să vii
N-ai să vii şi n-ai să morţi
N-ai să şapte între morţi
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnişoară.
Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost şi astru
şi incest ai fost, prea cast.
Uite-aşa rămânem orbi
surzi şi ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poţi să sorbi
„S” e rece azi din sunt.
Testament
Mă cârpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.
Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
cu care mortu-l cos, de viu.
Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţi şi vii.
Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.
Încât nu ştiu cine trăieşte –
Cuvântul poate, poate trupul.
Zăpada albă Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care-o lasă lupul…
Autoportret
Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte.