A fost una dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române. S-a născut la data de 9 mai 1895 în satul Lancrăm din judeţul Alba, – sat ce are în nume „sunetele lacrimei”-, fiind al nouălea copil al familiei Isidor şi al Anei, născută Moga.
După studiile gimnaziale şi liceale (la Braşov) urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea (între 1914 – 1916), licenţa obţinând-o în 1917. Între anii 1916 şi 1920 Lucian Blaga studiază la Universitatea din Viena Filosofia şi Biologia, studii finalizate cu titlul de doctor în Filosofie. A debutat în ziarul arădean „Tribuna” cu poezia „Pe ţărm” (1910). Editorial debutează în anul 1919 la Sibiu cu placheta „Poemele luminii”. Scrie şi publică un volum de aforisme (1919) şi drama „Zamolxe” (1920), ce obţine premiul Academiei Române pentru debut (1921). Este redactor la mai multe publicaţii şi colaborator la revista „Gândirea”.
În anul 1926 intră în diplomaţie, fiind ataşat cultural la legaţiile din Varşovia, Praga, Lisabona, Berna şi Viena. A fost ataşat şi consilier de presă la Varşovia, Praga şi Berna (1926-1936), Viena (1936-1937), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937-1938) şi ministru plenipotenţiar al României în Portugalia (1938-1939). Legat de această ultimă activitate doresc să vă spun că am văzut casa în care a locuit Blaga la Estoril (pe dinafară) şi statuia Poetului în inima minunatului oraş de la ţărmul Atlanticului. După încetarea activităţii diplomatice, în anul 1939, Lucian Blaga devine profesor de Filosofia culturii la Universitatea din Cluj, unde funcţionează până în anul 1948 când a fost îndepărtat pe motive politice. După acest an lucrează ca bibliograf la Filiala din Cluj a Academiei Române. Devine cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie (1949-1951), apoi bibliotecar-şef (1951-1954) şi director adjunct la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj (1954-1959). Ca urmare a meritelor sale deosebite, în anul 1937 a fost ales membru titular al Academiei Române. În toată această perioadă nu a neglijat scrisul şi studiul. A scris poezii, teatru, lucrări filosofice şi a tradus mult. De asemenea opera sa a fost tradusă în mai multe limbi. A încetat din viaţă la data de 6 mai 1961 şi a fost înmormântat în Lancrăm, „acolo unde s-a născut veşnicia”. Dacă îi recitim opera (poetică, dramaturgică şi filosofică) vom constata că Lucian Blaga este unul dintre piscurile culturii naţionale şi universale şi ar fi fost îndreptăţit să primească premiul Nobel. Aceste câteva bijuterii sper să vă determine să nu-l condamnaţi la uitare şi să-i căutaţi cărţile.
Daţi-mi un trup, voi munţilor
Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.
Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
marilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor care mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.
Când aş iubi
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.
Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.
Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.
Sufletul satului
Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
cu un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.
Biografie
Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu îmi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pâinea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.
Cu cuvinte stinse în gură
am cântat şi mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
Tăcând îmi trec steaua ca o povară
Către cititori
Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi.
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă
şi aşteptaţi să vorbesc. – De unde să încep?
Credeţi-mă, credeţi-mă,
despre orişice poţi vorbi cât vrei:
despre soartă şi despre şarpele binelui,
despre arhanghelii care ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creştem,
despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri
şi înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plângă şi nu au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi.
Scrisoare
Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoşii au cântat de trei ori în noapte –
şi-a trebuit să strig:
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?
Sunt mai bătrân decât tine, mamă,
ci tot aşa cum mă ştii:
adus puţin de umeri
şi aplecat peste întrebările lumii.
Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
numai ca să umblu printre lucruri
şi să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevărat şi care-i mai frumos?
Mâna mi se opreşte: e prea puţin.
Glasul se stinge: e prea puţin.
De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,
de ce m-ai trimis?
Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasăre moartă.
Gândurile unui mort
De mână-aş prinde timpul ca să pipăi
pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acum pe pământ?
Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri
şi din stupii mei
mai zboară roiuri de albine spre păduri?
Tu inimă eşti liniştită-acum!
Mult a trecut
de când îmi răsfrângeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineaţă
şi-o suferinţă veche-n orişice amurg?
O zi?
sau poate veacuri?
Un stânjen doar deasupra mea-i lumină.
Flori cu sâni de lapte îmi apasă trupul.
Să pot
eu mi-aş întinde mâna şi le-aş strânge-ntr-un mănunchi
să le cobor la mine,
dar
poate pământul nu mai are flori.
Gândul meu şi veşnicia seamănă
ca nişte gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?
Ades un zgomot surd mă face să tresar.
Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moartă şi ea
de sute de mii de ani?
Să fie paşii mici şi guralivi ai ei
sau poate pe pământ e toamnă
şi nişte fructe coapte-mi cad mustoase, grele,
pe mormânt
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?
Cântec pentru anul 2000
Vulturul ce roteşte sus
va fi atunci de mult apus.
Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci
numai stejarii vor mai fi şi atunci.
Mai amintiţi-mă-vă un trecător
vreunui străin, sub ceasul lor?
Nu cred să mă vestească cineva
căci basmul ar începe-aşa:
Pe-aici umblă şi el şi se-ntorcea mereu
contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu.