S-a născut la data de 30 august 1953 în Slobozia Mândra, judeţul Teleorman, pe malul râului Olt. După ce a absolvit Facultatea de Filologie, s-a stabilit în municipiul Slobozia, capitala judeţului Ialomiţa. A îmbrăţişat, de-a lungul timpului, meseria de dascăl, fiind profesor, şi pe cea de bibliotecar. Două profesii ce au făcut posibilă o legătură puternică cu literatura. A publicat în reviste literare la care mulţi nu îndrăzneau să viseze. Debutul editorial a fost consemnat în volumul colectiv de versuri „Cântec pentru zori de zi” în anul 1987, apărut la Editura Albatros. Următoarea carte a fost romanul „Semnul bancnotei”, scris în colaborare, apărut în anul 1991. Din anul 2000 semnează singur următoarele cărţi, numai de versuri: „Dreptul la singurătate” (2000), „Coridorul de ceaţă” (2000), „Încă o umbră pe inimă” (2003), „Uciderea sinelui. Demoni sau zei” (2005), „Şi zeii se tem” (2008), „Noaptea cu sinele meu” (2012) şi „Călător prin lumea deşartă” (2014). Volumul „Noaptea, cu sinele meu” a obţinut Premiul Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, iar volumul „Călător prin lumea deşartă” a primit premiul „Octavian Moşescu” la Ediţia a VII a Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat – Edineţ, din anul 2014. Despre poezia lui Costel Bunoaica, un foarte fin observator al literaturii ialomiţene, şi nu numai, Dan Simionescu, scria: „Este Costel Bunoaica un poet elegiac? Da. Este sentimental? Da, chiar exacerbat. El nu face experimente poetice, de cele mai multe ori fade şi sterile, ci rămâne proaspăt, adolescent în expresie. Este matur şi original. Mă întreb ce resort îi face pe aceşti poeţi să se redefinească permanent? Când spun redefinească nu mă gândesc la esenţă, la «sufletul» liric, care nu se va schimba niciodată, ci la formă, la expresia denudată cu impact maxim asupra cititorului. Să rămâi tânăr, ocolind cu eleganţă anchilozarea autosuficienţei, nu este oare dezideratul oricărui autor? Evoluţia poetului, de la volumul «Uciderea sinelui» până la ultimele creaţii din revista «Helis», nu e deloc liniară”. Versurile ce urmează au fost selectate din ultimele două volume ale lui Costel Bunoaica. Sper să vă convingă că este un poet valoros, un autor pentru care poezia nu mai are secrete.
Acadea. A mai trecut un tren prin viaţa mea
A mai trecut un tren prin viaţa mea, amirosind a trudă
şi a vină; în vagoane, surghiunită, tinereţea se-ofilea
şi ţipa că vrea să mai rămână în ruina mea de trup,
să se lupte şi să scape de blestemele iubirii ce o trag pe
dedesubt. Ea credea că înfloreşte şi-o să fie torţă vie;
nici prin minte nu-i trecea că prezentul nu-i vecie.
Nu-i plăcea când îi vorbeam despre viscol, despre ger,
necrezând că peste noapte verdele se face galben,
zborul trece în căderi. Iar de-atâta îndoială nu puteam
să dau, să cer!
…A mai trecut un tren prin viaţa mea, amirosind a trudă
şi a vină. Vârsta îmi ieşise la şosea şi stătea cu demonii
la pândă să vâneze îngeri de lumină.
Vine toamna, vara crapă…! Inimii izvoru’-îi seacă
şi-mi e brumă şi târziu în dorinţele ce pleacă.
Nu-mi e greu şi nu mi-e ciudă c-am îmbătrânit sărac,
dar mi-e sufletul pustiu că mi-am pus ţărână-n cap.
Autoportret, zilnic, în oglinda concavă
Luni îmi plouă, marţi îmi ninge, miercuri nu îmi mai ajunge
nici să trag un strop de fum. Sunt bezmetic…! Nici n-am cum
să fiu altul zi de zi. Sunt aşa de când mă ştiu.
Merg pe gard de drum mă ţiu, dau cu vaca-ntr-o căciulă…
Nici un latră nu mă câine
Sunt pe jumătate bun. Doar să beau.
Să-njur. Să fur.
Urlu, când nu spun nimic. Tac, când am ceva de zis.
Mă-mpiedic de neteziş. Merg pe stradă pe furiş.
…Îmi e bine-n ascunziş.
Fetele nu-mi dau târcoale. Geaba le curtez cu jale ziua-ntreagă,
noaptea toată. Scuipă când mă văd la poartă.
Femei n-am avut de-un veac. Sparg seminţe de dovleac…
Pentru toate am un leac.
Merg în mâini. Şi dau în gropi. Lângă pat îmi stau doi popi.
Asta, joi. Căci, mai apoi – vinerea, cum ar veni,
aş sorbi şase fântâni. Grase. Doldora de vin –
nici dulce şi nici pelin;
tocmai bun de uns un urs pe tăciunii din prundiş.
Noaptea sforăi ca nebunul. Poţi să mori. Să dai cu tunul…
Nici dacă te-ai ofilit, n-ai să vezică m-am trezit.
Doamne, mare-ţi e puterea…! Pierd la joc toată averea,
sâmbăta, când ziua-i sfântă. Îmi rămâne o ciosvârtă
ş-o dau, generos la câini, să-i păzească pe stăpâni.
Dorm înfăşurat în steag. Şi-mi fac cruce cu-un toiag,
cum cad zorii-n brânci, sub stea.
Dragă-mi e duminica:
aş dormi şi aş tot bea iadul din privirea ta.
Doar la asta mă pricep: să sparg bani, să plâng, să crăp –
mă cred cel mai înţelept…
şi dispar, diavol deştept, sub o mantie de crep.
Să nu zici că nu ţi-am spus…!
– Du-te…! Du-te…!
…şi m-am dus!
Nebunia stă la mansardă
De o vreme, locuiesc în balcon.
Nebunia stă, huzurind, la mansardă.
Când o privesc îmi vine să mor. Doamne, ce frumuseţe
mi se arată…!
Are o pleoapă de nalbă amirosind a gudron,
cealaltă e gata să soarbă murirea tulburată din somn.
Trupul i se leagănă-n vânt.
Pletele îi sunt de pământ.
Mersul pe ape.
Dimineaţa şi seara scriem împreună, pe latura bună,
anii mei la cuptor.
Pe latura rea, când nu mai poate de dor, luăm masa
într-o furtună. Altminteri, prânzim din urcior.
Alei şi-alelei, cât îi sunt de aproape,
că inima mea cu inima ei bate…!
Când o ating, ţipă în ea o căţea.
Când o las, îi fierbe înăuntru o bombă cu gaz.
Dar fiindcă o îndrăgesc,
îi dăruiesc universul într-un sâmbure de prună.
şi plăsmuirea din stele. Şi paradisul din lună.
O, doamne, în curând o să mă ia de bărbat!
Până atunci vieţuim separat: eu într-un leş, ea în minciună.
O noapte cu sinele meu
Părinţii mei s-au dus care pe unde a apucat.
Tata a debarcat, mai demult, într-o miercuri plină de promisiuni.
A tras lotca la mal, a încărcat într-un car iluziile neîmplinite,
pogonul de pământ din leatul 27 – cules doar pe jumătate –,
bota din lemn cu apă de la fântâna din deal
şi mirosul de fân înmărmurit pe coasă în dimineaţa fără ideal.
Nici mama nu a mai rămas prea mult pe acasă. I se urâse
cu vecina singurătate şi de câinele şchiop urlând zi şi noapte.
A nimerit cu oiştea într-o zi înfierbântată de cuptor,
când a lovit-o, din senin, peste frunte, zdravăn, un dor nesăbuit,
de bărbatul său cel adormit sub nucul răvăşit de ţipetele unui cuc.
şi-a aruncat în grabă dinţii de cauciuc în cana cu apă,
a pus mâna vitejeşte pe sapă, cum a făcut viaţa întreagă,
şi a tăiat nodul la aţă chiar pe trepte, la intrarea-n cerdac,
nu înainte de a-şi îndesa amintirile într-o desagă.
O, Doamne, cumpărasem maşină nouă, să o plimb prin oraşul
care nu mai cunoaşte noţiunea de rouă,
să îi arăt cât de mare e marea şi muntele câtă răcoare
poate să care în spinare.
n-a apucat să-i mulţumească celui de sus;
s-a uitat spre apus şi mi-a făcut întristată cu mâna:
Eu, mamă, mă duc, mă cheamă mălura…
Stampă
Când a plecat,
tata a îndesat, în traista lui de ţăran obidit,
năduşeala din ogorul proaspăt primenit
şi toată singurătatea care îmi lipsea.
Laş niciodată n-a fost.
Însă, acum, s-a strecurat pe uşa din dos,
să nu îl simtă vecinii şi să nu i se vadă durerea
legată fedeleş sub coaja unui salcâm;
a strâns laolaltă tăciunii din tindă şi cântatul zorit
al unui cocoş şi a ieşit, tiptil, pe cărarea din spatele casei,
în colbul reumatic din drum. A urcat, sprinten, dealul spre vii,
unde nepoţii – năzdrăvani de copii! –
îi pitiseră cândva umbra şi bastonul de ger sculptat cu stele.
Să aibă sprijin şi apărătoare, ziceau, până trece tărâmul ielelor
spre alte migrene. Din deal,
a aruncat pe îndelete privirea spre casa înaltă şi lungă.
A îmbrăţişat fântâna, livada cu pruni de sub fruntea unor nebuni.
Urgia. Oborul. Şi, încă o dată, noaptea din poartă –
cât dorul să nu-l mai pătrundă.
În loc de fulger, a aprins focul. Să-i lumineze adâncul până când
aripa unui înger o să-i dezlege sufletul de ultima osândă.
De atunci,
îl văd, când şi când, urcând din abis în florile unui cais.