13 octombrie 2017. La Pârscov, la Casa Memorială „V. Voiculescu”. Se dau premii în memoria marelui poet. Laureaţii sunt, fără excepţie, frumoşi şi cu mintea acasă la V. Voiculescu. Se vorbeşte frumos, fără patimă, despre anii de puşcărie comunistă ai poetului. Îţi vine să tragi cu tunul în realitate. Sunt cu sufletul lângă V. Voiculescu. Sunt cu mintea limpede lângă laureaţii ediţiei din acest an a festivalului. Nu înţeleg un lucru. Nimeni nu vorbeşte, nimeni nu ştie (?), nimeni nu-i condamnă fizic pe cei care l-au dus pe V. Voiculescu la puşcărie. Unde sunt cei care l-au omorât cu zile? Unde sunt fiii acestora, nepoţii etc. A fost ucis un sfânt, nu un bard tricolor de mucava.
Discursuri în spatele statuii cu popor în faţa acesteia. Ca la noi. Nu e nimic rău. E doar o treabă de geometrie şi arhitectură. În faţa unei statui toată lumea trebuie să stea cu faţa, exceptând pozele cu V. Voiculescu „pe fundal”. Premianţii sunt fericiţi, au mir pe frunte. Copiii satului recită din opera marelui poet. Autorităţile sunt oarecum atente cu fiecare scriitor din curtea lui Vasile Voiculescu. Şi sunt aici nume grele. Se pune şi de-o colivă, o slujbă în toată regula. Ascult preotul şi sunt cu gândul la celula în care V. Voiculescu a zăcut ani în şir. Preotul nu prea o coteşte spre acea vreme. Ştiu de ce. Nu mai spun la nimeni. V. Voiculescu e încă închis în puşcărie, încă nu i s-a (re)făcut un proces corect. Asasinii lui încă au pensii porno. I se pot ridica mii de statui, problema rămâne: unde sunt cei care l-au distrus pe „doctorul fără de arginţi”? Restul e binecuvântare.
În curtea casei lui Vasile Voiculescu, azi (vineri, 13 octombrie), în miezul zilei, au zburat insecte speciale, un fel de drone ecologice, cereşti, desigur, peste capetele laureaţilor. Am văzut spirite, am pipăit viitorul. Vasile Voiculescu a învins.