Ne-a lăsat zilele acestea în urmă, prea grăbit să prindă inclusiv moartea ca exclusivitate a vieţii lui, marele jurnalist Gheorghe (Gică) Voicu. S-a scris şi s-a spus inadmisibil de puţin despre acest eveniment, estompat concomitent de inundaţiile şi ecourile morţii unui personaj de foarte tristă amintire pentru istoria noastră recentă, încât e musai să te îngrozeşti cum am devenit în stare, ca popor, să ne lăsăm sufocaţi iar şi iarăşi, mereu şi mereu, de triumful minciunii şi al imposturii împotriva onestităţii şi priceperii.
Mă-ntreb şi eu, în context, ca-ntr-o dilemă de la Hristos încoace, de ce răul e luat întotdeauna drept bine şi proslăvit, iar în schimb izvorul binelui şi modestia trebuie răstignite fie şi pe crucea omisiunii. Şi-mi răspund: Din lipsă de curaj, implicit pentru prezervarea confortului de a fi căldicel, de a nu deranja pe nimeni şi de a nu stârni cine ştie ce idiosincrazii cu repercursiuni mercenariale! Gică Voicu n-a procedat niciodată aşa, de aceea a şi făcut istorie în publicistica românească. A fost în toată viaţa lui un sfios curajos, un mercenar al adevărului spus verde-n faţă, dublat de-o erudiţie imposibil de închipuit de asimilat într-o profesie căreia îi dedica zilnic cel puţin trei sferturi din viaţă. S-a abţinut toată viaţa, deşi avea toate atuurile profesionale, oratorice şi celelalte însuşiri extraordinare la îndemână, să nu se erijeze în prim-plan, era de-o modestie ireproşabilă şi inacceptabilă chiar şi din partea mea, consăteanul şi colegul lui de mai târziu la „Expres Magazin“ şi „Evenimentul zilei“, care îi proclamam în particular că n-are voie să fie mai prost la acest capitol decât mine.
Ne-am cunoscut şi re-cunoscut, în ultimii zeci de ani ca floriceni şi ca bucureşteni (în anii mei de facultate, pe când el era simplu muncitor, şi devenise interesat de ziaristică), şi nu în ultimul rând trebuie să spun că îi datorez lui Gică Voicu faptul că mi-a întins două mâini de ajutor când am dat chix financiar la Buzău cu prima revistă post-decembristă pe care am pus-o la cale. Când s-a înfiinţat „Evenimentul zilei“, în iunie 1992, am fost convocat printre alţi 500 de inşi la interviul de angajare, unde m-a consternat faptul că nu am fost băgat deloc în seamă de Ion Cristoiu şi l-am interpelat în consecinţă despre situaţia mea. „Ţâţâit“-ul de Ion Cristoiu mi-a dat atunci o palmă inimaginabilă peste gură pe care o consider încă cel mai mare compliment la adresa mea, dar şi cea mai mare reverenţă la adresa memoriei lui Gică Voicu: „Păi, dumneata, eşti deja redactorul nostru de-acum două săptămâni, aşa mi-a zis Gică Voicu, du-te şi ia-ţi legitimaţia şi treci la treabă! Eu sunt întotdeauna de acord cu hotărârile lui!“.
Gică Voicu a fost sui-generis o „fabrică de jurnalism şi de jurnalişti“. Cred că măcar 300 de gazetari din această ţară, ca şi mine, pot fi de acord acum în sinea lor, dacă nu explicit, că trecerea lui în amintire e foarte tristă şi păguboasă pentru viitorul profesiei. Dar, măcar pentru noi, buzoienii, rămâne satisfacţia că am dat ţării excepţionalităţi care au încercat să mai salveze ceva din onoarea presei, precum Pamfil Şeicaru, Corneliu Ştefan şi Gică Voicu…
Nistor Tănăsescu este
ex-redactor „Express Magazin“ şi „Evenimentul zilei“
P.S.: Cu foarte, foarte mulţi ani în urmă, găsindu-ne noi vreo câţiva colegi de generaţie la ocazie, la intersecţia de la Florica, între care şi Gică Voicu, la propunerea lui, ne-am gândit s-o luăm la fugă 6 km până în sat, ca să prindem un meci de tenis de pomină dintre Ilie Năstase şi Born Borg. Atunci, Gică Voicu, ca un atlet al curiozităţii ce-a fost permanent, ne-a lăsat pe urmă, ca şi acum, avertizându-ne că vrea să vadă în direct la TV spectacolul final în care muşchii înving talentul, adică măiestria cade victimă forţei…
Jurnalistul buzoian a fost evocat ieri în cadrul unui articol emoţionat şi de Ion Cristoiu, fost director al cotidianului Evenimentul Zilei. Cristoiu mărturiseşte că Gheorghe Voicu a fost mâna sa dreaptă, timp de cinci ani, în făurirea unui ziar de legendă.
,,Scriu, pentru că amintirile mele despre Gică Voicu aparţin deja Istoriei presei româneşti. Gică Voicu a fost înainte de toate unul dintre numeroasele talente descoperite de mine în primii ani postdecembrişti, când în România se găseau mulţi tineri care aşteptau doar un semn pentru a deveni vedete ale presei româneşti. (…) În 18-19 aprilie 1991, ne-a vizitat ţara François Mitterrand, preşedintele Franţei. O vizită controversată, contestată de Opoziţie, de presa independentă şi de Stradă, care striga: Mitterand, c´est l´ami de l´assasin! «Asasinul> era Ion Iliescu. Asemenea săptămînalului Zig-Zag, pe care-l condusesem anterior, Expres Magazin, un săptămînal care atingea un tiraj de 600.000 de exemplare era una dintre publicaţiile pe care Ion Iliescu le ura. Explicabil astfel de ce la conferinţa de presă comună cu François Mitterrand, Expres Magazin n-a primit invitaţie. Din partea revistei noastre, a primit sarcina să se ocupe de vizită Gică Voicu. La intrarea în sala cu conferinţa de presă, Gică Voicu şi-a dat seama că nu va fi lăsat fără invitaţie. Ce-a făcut atunci? Un lucru antologic, despre care am mai vorbit în ultimii ani. Înaintea sa, aştepta să intre echipa de reporteri şi tehnicieni de la France 2. Gică Voicu a înşfăcat sacoşa unui cameraman, zicîndu-i că-l ajută, şi a intrat în sală cu echipa France 2 ca membru al echipei.
La conferinţa de presă s-a plasat pe unul dintre locurile echipei. Potrivit Protocolului, fiecare dintre cei doi preşedinţi desemna un ziarist din sală pentru a-i pune o întrebare. Ion Iliescu a desemnat ziarişti din presa prezidenţială română. Mitterrand urma să desemneze ziarişti veniţi din Franţa. La un moment dat, de la locul unde Mitterand ştia că e echipa de la France 2 (scria pe microfoane) s-a ridicat o mână. Preşedintele Franţei a crezut că e un ziarist francez, de la France 2. Era Gică Voicu, de la Expres Magazin! Spre stupoarea lui Ion Iliescu. Gică Voicu i-a pus lui Mitterand o întrebare consemnată apoi de întreaga presă română şi de presa franceză: «Domnule preşedinte, mai mulţi dintre oponenţii politici cu care v-aţi întâlnit începând de ieri, chiar dacă s-au bucurat, cred, că v-au întâlnit, au declarat că această vizită este, dacă nu inoportună, atunci cel puţin prematură. Care v-a fost răspunsul?>.
Prin Gică Voicu dădusem lovitura! A fost examenul care mi-a confirmat că nu mă înşelasem: Gică Voicu era un talent înăscut. La Evenimentul zilei a fost mâna mea dreaptă”, a scris Ion Cristoiu în cadrul articolului dedicat ziaristului buzoian.