A văzut lumina zilei la data de 15 iulie 1943 în comuna Florica, judeţul Buzău. După ce a absolvit Liceul de filologie-istorie „Matei Basarab” din Bucureşti, a urmat cursurile Şcolii Militare de Muzică „Iacob Mureşianu”. A debutat cu versuri în anul 1969, în revista Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara. Debutul în volum a avut loc în anul 1979, la Editura Facla, din oraşul de pe Bega, cu volumul de versuri „Ofranda vocalei”.
Au urmat alte 17 volume de versuri şi proză, ultima apariţie fiind din acest an, 2017, prin volumul de versuri „Şi vântul sufletul mi-l ară”, la Editura Semne din Bucureşti. A apărut, de asemenea, în cinci antologii de versuri. Ca orice creator, are deschidere pentru a publica în paginile de literatură ale unor ziare şi în revistele de specialitate: Orizont, Viaţa Militară, Luceafărul, Forum, Agraria, Tribuna, Tinerama, Renaşterea culturală, Agora, Cenaclul de la Păltiniş, Naţional, 7 plus, Libertatea, Lumea militară, Viaţa Buzăului, Opinia ş.a. Despre cărţile sale s-au pronunţat, printre alţii, Damian Ureche, Pompiliu Marcea, Nicolae Ciobanu, Laurenţiu Ulici, Nicolae Dan Fruntelată, Florin Iaru, Radu Voinescu, Marin Ifrim, Nicolae Boghian, Octavian Mihalcea şi Liviu Vişan. A călătorit prin mai multe ţări europene, cum ar fi Belgia, Franţa, Ungaria, Germania, Bulgaria, Austria, Grecia, Italia.
A mai călătorit şi în Statele Unite, în Miami, Florida, unde lansează volumul de versuri „Poeme prin ordonanţe”. Tot acolo a oferit cărţile unor autori români: Liviu Vişan, Marin Ifrim, Nicolae Boghian, Emil Niculescu, Octavian Mihalcea, Nicolae Gâlmeanu, Constantin Ardeleanu, Dumitru Istrate Ruşeţeanu şi ale subsemnatului. A obţinut numeroase premii şi a primit mai multe distincţii. Chiar dacă a trăit departe de comuna natală (Timişoara, Bucureşti şi iarăşi Timişoara) rădăcinile îl cheamă mereu în satul natal. Aşa se face că a primit cea mai valoroasă distincţie, aceea de cetăţean de onoare, din partea Consiliului Local al comunei Florica.
Mai trebuie menţionat faptul că Marius C. Nica este membru al Uniunii de Creaţie Interpretativă al Muzicienilor din România, al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România şi al Societăţii Scriitorilor Militari. Versurile care urmează sunt cuprinse în volumul „Şi vântul sufletul mi-l ară”.
Elegie I
Când recit din nou Petrarca,
limpezime-n zarea slută
clocoteşte iar vocala
ce prin timp mereu cuvântă.
Nu-i trădare, e totem,
e grandoare şi lumină
ce purifică smaralde,
cuibărite în retină,
a înnobilat destinul,
dezlegând pe veci misterul,
gânditor precum Vezuviul,
a sfidat chiar şi blestemul…
Umbletul a nins cărarea
dinspre marea-nvolburată
şi-nnoptează lângă rana
ce prin secoli ne-nşoaptă.
Azi recit din nou Petrarca,
limpezime-n zarea mută,
clocoteşte iar vocala
ce prin noi mereu cuvântă.
Homeriană
Coborî-vor fulgere
din ochiul clepsidrei
tremurând teluric
pe-o geană de nufăr
de-a pururi etosul ciutei
freamătă unda
decapitând asfinţitul
contemplându-mi osânda…
Coborî-vor fulgere
scrumind icoana vârstei,
Homeriană trăire
cu zbor sideral
şi urcă spre mine
Elena din Troia,
când noaptea aceasta
se sparge de-un mal.
Ana lui Manole
Unde Cronos se revarsă
dinspre orele de lut
murmurând cântecul nopţii
doar de ciute cunoscut.
Unde rana e nobleţe
vânătoare făr’ de flinte,
se înnobila Agora
cu o lume de cuvinte;
Unde zidul e de aer –
nici durere, nici nervură,
e doar Ana lui Manole,
nu-i blestem, este făptură,
Ce înşoaptă Elegia
ca o piatră grăitoare,
unduind cărări spre astre
aripă strălucitoare.
Eminesciană
Urcă cetina moldavă
decantând eterna clipă,
pasărea cu ochi de rouă
din argilă se-nfiripă.
Iar de-atâta limpezime
în penaj se nasc izvoare –
pentru farmecul pădurii,
pentru aripa din soare.
Şi cântând precum zăpada
mersul bobului de grâu,
necuprinsa lui Zidire
poartă-n zare, Ram şi Râu.
…Urcă cetina moldavă
într-un zbor de floare nins;
pasărea cu ochi de rouă –
din milenii, arc destins,
Măria Sa, Poetul.
Doar luceafărul, prin veacuri,
mai cuvântă în cetate
suie codrii Bucovinei –
sfântă, grea eternitate…
Şi pe crugul stirpei noastre,
cu azurul împreună,
ca o Pasăre Măiastră,
lira lui prin secoli sună…
Voievoade, voievoade,
limpezi văi, Menumorute,
trec poeme în cascade
toga albă să-ţi sărute.
Bate vremea în retină
ca o marmură ornată,
Eminescu gravitează-n
irişi – stea neîntinată,
Iar pe tainica-i zidire
cu peceţi voievodale,
urcă timpu-n nemurire
gloria Măriei Sale
Eminescu e în toate
clopot, zbor, eternitate…!
Doamna cântării tăcerilor…
…Şi cântă şi arde, şi arde şi cântă –
uitare de sine a nopţii;
cascadă de flăcări – balsam –
anotimp de harfe strigam
şi-n depărtatele mări eram…
Prin iarbă – cruciade de fluturi
ca un torent ascundeam;
încoronată şi sfântă,
orga trupului tău
cântă şi arde, şi arde şi cântă…
Oglindă e mersul sfâşiat de pocale
prin lumea de nisip cu jocuri inegale,
joc inegal e viaţa, e moartea
şi mâna lui Hades îmi tremură noaptea,
Doamna cântării tăcerilor – Moartea…!
Predestinare
Dau vamă liniştii ipotecate,
sublimul desuet al fiecărei zi,
ridic o mână, semn al neputinţei,
când gloria întârzie prin bălării.
Din haos înfirip zvâcnirea,
clipelor inerte cu sclipiri perdante,
Doamne, mi-am ipotecat Destinul
prin trăirile galante.
Dau vamă tenebroasei forme,
şi mult prea idolatră e starea de a fi,
ridic o mână, semn al neputinţei
când gloria întârzie prin bălării.
Şi vântul sufletul mi-l ară
Ca un bob de nisip,
gândul uneori se destramă,
mă adaug prea ireversibil
şi vântul sufletul mi-l ară.
Uneori şi pietrele mai plâng
pe umbletul ce îl numim distanţă
apoi se avântă şi tresar
în flacăra din piept ca o speranţă.
Doar emisfera Sinelui durut
mă ceartă-n fiecare seară,
te regăsesc în crezul meu ştiut
şi vântul sufletul mi-l ară…