S-au împlinit 100 de ani de când, în Primul Razboi Mondial, la 23 octombrie 1916, în urma unui devastator bombardament de artilerie german, pe una dintre crestele munților din nordul Văii Oltului, cădea eroic la datorie, la numai 24 de ani, poetul sublocotenent Constnantin T. Stoika, născut la Buzău. A fost înmormântat pe o colină, în apropierea satului Boișoara. Post mortem, i s-a conferit titlul de erou, fiind multiplu decorat.
Reținem din ultima scrisoare trimisă mamei sale de pe frontul de luptă: ,,Iubită mamă, …Eu sunt la 500 m. de inamic, până acum am scăpat de cinci ori de la moarte sigură. Tu nu fi îngrijorată. Ce este un ins în masa națiunii întregi?…Voi rămâne deci până la altă ipostază a sorții aici lângă tunuri și mitraliere și poezia și arta pentru care mi-am sacrificat tinerețea întreagă mă vor învăța să mor mai frumos și mai demn…“
Patriotismul, curajul și entuziasmul ieșite din comun ale acestui tânăr atrăseseră atenția profesorilor de la Facultatea de Litere și Filozofie, dar și a comandanților Școlii Militare de Artilerie, Geniu și Marină, ambele din București, pe care le frecventase aproape în paralel. Memorabile rămân cuvintele din scrisoarea adresată profesorului și mentorului său, Ovid Densusianu, înaintea plecării către garnizoana Câineni de mobilizare pe front, în cadrul Regimentului 1 Grăniceri: ,,Plec fără nicio șovăire (…) Dumneavoastră, care poate ați găsit și la mine un suflet tânăr și revărsat spre viață, nu uitați că îl duc cu mine și acolo fără ca la rându-mi să înstrăinez ceva din sentimentele mele. Ce credeți, mii și mii de oameni. Aici, în plin pitoresc de munți, de jur împrejur (…) brazi înfipți cu îndârjire în stâncile înalte simbolizează parcă mândria noastă a tuturor – neînvinsă… Soldații sunt mulțumiți; nu se mai gândesc la vetre, ca și când aici în munți s-ar fi născut! Ce bine întregesc cadrul acești soldați – grăniceri, poeți ai munților și ai hotarelor. Acum încep să prind din măreția misiunii noastre.”
Șerban Cioculescu nota admirativ: ,,Rețineți, vă rog, această splendidă formulă lirică prin care poetul erou definea una dintre armele glorioasei noastre armate – pe grăniceri, «poeți ai munților și ai hotarelor»“. Iar Alexandru Macedonski sublinia entuziasmul și curajul în luptă ale fostului său colaborator: ,,Eroicul copil! Șefii lui încearcă zadarnic să-l călăuzească spre mai multă prudență.Unde răpăiesc gloanțele mitralierelor și puștilor mai puternic, acolo este și Constantin Stoika. Unde obuzele încep să izbucnească din orice parte și unde vitejii noștri soldați cad secerați împrejuru-i, acolo se află și Constantin Stoika, acolo unde rânjește moartea și unde primejdia e mai mare…“
Cine era însă acest temerar care dorea să intre în turație maximă pe toate porțile necunoscute ale vieții, acest atât de înflăcărat admirator și, apoi, apologet al poeziei simboliste în direcția promovată de Ovid Densusianu? Nimeni altul decât Constantin T. Stoika , născut la 14 februarie 1892, la Buzău, în familia ofițerului și ziaristului Titus Ștefan Stoika, originar din Țara Moților. Nu e momentul să pătrundem amănunțit în fascinantul arbore genealogic al familiei poetului. Ne vom limita doar la spicuirea unor momente semnificative, necesare unei mai juste înțelegeri a tumultuoasei sale vieți, pe cât de scurtă, pe atât de agitată. Străbunii dinspre tată ai poetului au fost moți, coborâtori din Munții Apuseni. La 20 aprilie 1628, Gabriel Bethlen acorda lui Solomon Stoika diploma de baron, iar la 3 februarie 1649 Gheorghe Racotzi atribuia, în cetatea Alba Iulia, diploma de nobil de necontestat al țării, lui Ștefan Stoika de Also Venitze (Veneția de Jos), iar Leopold l reînnoiește, la 24 februarie 1700, diploma lui Solomon Stoika pentru fiii acestuia, Ioan și Nicolae. Străbunul mai apropiat al lui Const. T. Stoika se numea Theodor Stoika de Also Venitze, tatăl lui Cristofor (bunicul tatălui poetului, deci străbunicul său) al lui Iosif, Gheorghe și Dumitru. Cristofor a avut doi fii: pe Ștefan, ajuns polcovnic și primar al Bucureștilor, și Dumitru, fost profesor universitar pe vremea lui Gheorghe Assachi, la Iași. Semnalăm, ca pe o curiozitate, că Lucreția, fiica lui Dimitrie Stoika, profesor de limba latină la Academia Mihăileană din Iași, se căsătorește cu D.D. Pătrășcanu, iar fiul acesteia și nepotul lui Dimitrie este marele gânditor revoluționar și conducător communist, Lucrețiu Pătrășcanu, căzut ulterior victimă… comuniștilor .
Revenind la Ștefan Stoika, de menționat că, după terminarea studiilor universitare la Viena(1830), acesta s-a stabilit la București, unde, mai târziu, a luat parte la organizarea armatei române, a fost aghiotantul lui A.I.Cuza, apoi delegat al caimacamului Const. Cantacuzino, în stingerea conflictului iscat cu turcii din Dealul Spirii. A fost primul ofițer român care a tradus din Shakespeare (1844) și a colaborat cu creații originale și traduceri la ,,Curierul de ambe sexe” al lui Eliade Rădulescu. Fost pașoptist, iar apoi parte activă la mărețul eveniment al Unirii din 1859. Fiind bătrân, nu participă direct la Războiul pentru Cucerirea Independenței Neamului, dar familia sa este reprezentată de cei doi feciori mai mari – Nicolae și Ștefan – care adaugă noi lauri cununei de glorie și vitejie moștenită de la străbuni. Prin tot ceea ce a făcut, Ștefan Stoika, bunicul poetului erou Constantin Stoika, rămâne o figură luminoasă în istoria României moderne.
Celuilalt bunic al poetului erou, Constantin Canella Ciorogârleanu (1820-1886), i se atribuie merite mai mari decât tatălui, pitarul Costache Canella, în viața culturală a Buzăului. A fost învățător la una din școlile orașului, în perioada 1851-1857, de unde demisionează, în semn de protest la adresa autorităților, pentru lipsa de interes față de condițiile materiale precare existente în școli. A înființat un pension în care se predau și limbile franceză, italiană și elină, veritabilă școală de cultură generală, prima de acest fel din oraș. Este și autorul primului Dicționar de sinonime și întemeietorul la Buzău a publicației ,,Independința română“, prima gazetă politico – culturală a Buzăului (o gazetă bisericească realizase însă, în 1839, și episcopul cărturar Dionisie Romano). A fost pașoptist și prieten cu Heliade Rădulescu. Se pare că năvalnica aspirație spre cultură a lui Constantin Canella Ciorogârleanu să se fi transmis și nepotului Const.T Stoika, prin intermediul fiicei sale, Irene, care se căsătorește cu Titus Ștefan Stoika,unul din numeroșii fii ai polcovnicului ștefan Stoika. Din căsătoria lui Titus cu Irene au rezultat șase băieți, din care doi au decedat de la vârste fragede, rămânând în viață patru: Cezar, Costel, Titus, Nicolae, care s-au iubit și ajutat reciproc cu o perseverență rar întâlnită.
Tatăl poetului, Titus Ștefan Stoica, mândru de noblețea spiței, după terminarea Liceului Sf. Sava, pleacă la Paris și se înscrie la Școala Națională dePoduri și Șosele. În paralel, se angajează ca ziarist la cotidianul ,,L’intransigent“, unde ține rubrica ,,Viața muncitorească“. În 1888, se angajează ca voluntar în Regimentul 1 colonial francez care lupta împotriva berberilor insurgenți, dar se îmbolnăvește de febră tifoidă, după care se întoarce în țară, unde conduce mai multe publicații în diferite localități ale țării. Este unul dintre spiritele progresiste și deschise spre ideile noi, un promotor și vajnic apărător al democrației. Familia Stoika, prin tot ce a făcut, s-a situat pe linia tradițiilor celor mai progresiste ale poporului român.
Constantin T. Stoika a manifestat încă de foarte tânăr afinități speciale către literatură, mama sa, Irene, fiind aceea care i-a călăuzit pașii în acest domeniu.Încă din timpul studiilor liceale, începute la Buzău, continuate la Brașov și apoi la Pitești(localități legate de locurile de muncă ale tatălui), s-a remarcat ca un poet original, traducător înnăscut, excelent portretist, prolific critic literar cu fler și multă finețe în observații, alternate cu judecăți de profundă analiză estetico-psihologică. Din aceeași perioadă dovedește calități ca director de revistă, dar mai ales ca harnic colaborator al publicatiilor cardinale ale timpului: ,,Noua revistă română”, ,,Neamul românesc literar”, ,,Viața nouă”, conduse în ordine de Constantin Rădulescu- Motru, Nicolae Iorga și Ovid Densusianu.
C.T.Stoika a debutat cu versuri (1909) la revista ,,Curierul Liceului” din Ploiești, unde a colaborat până în 1912. La Pitești, înființează revista ,,Tinerimea literară și artistică” (1909-1910), unde redactează și publică – împreună cu fratele său Cezar – poezii, articole literare, proză, semnate cu pseudonimul Delaziliște (după numele moșiei Zilișteanca a bunicului dinspre mamă), folosit și la placheta de debut, ,,Licăriri”, apărută la Buzău în 1910. Dedicate mamei sale, versurile din ,,Licăriri” sunt străbătute de o nostalgie prematură, de voluptate a singurătății și a visării. Ulterior, conștient, poetul considera aceste versuri ca pe ,,niște fructe care mai trebuiau lăsate să se coacă”. Notăm, din perioada studenției, alte reviste la care a colaborat: ,,Văpaia”, ,,Rampa”, ,,Versuri și proză“, ,,Flacăra“etc. La 22 de ani, publica în revista ,,Poezia“ versuri proprii și analize de texte după scrierile lui Gala Galaction, Mihai Codreanu, Panait Cerna, Dimitrie Anghel. Scrie și despre Ovid Densusianu, care i-a fost profesor, l-a remarcat, sprijinit și încurajat; l-a făcut membru al cenaclului literar de pe lângă revista ,,Viața nouă”, unde era director. Aici și-a publicat C.T. Stoika cea mai mare parte a operei sale. Promotor al modernismului, Stoika avea crezul că poezia nouă, supusă simbolismului, aduce, prin disecarea lirismului, o mai mare energizare a creativității și un plus de cunoaștere, fapt ce o determină să fie aptă de a face din vers ,,o apoteoză a vieții”. Traduce din marii poeți latini, publicând tragedia în trei acte ,,Oedip și Sfinxul” în revista ,,Viața nouă”, în anul 1914. Alexandru Macedonski nota că poetul C.T. Stoika ,,a deșirat unele după altele mărgăritarele și pietrele scumpe ale propriei tinereți, îmbătată de armonii și de tot ce este mai înălțător“. În 1914, împreună cu Perpessicius, obține Premiul Hillel.
Pe lângă volumul ,,Licăriri”, Buzău, 1910 și ,,Un profil feminin: Carmen Sylva”, Pitești, 1912, să nu uităm excelentul jurnal de campanie ,,Însemnări din zilele de luptă“, ediție îngrijită de Titus T. Stoika, prefață de Ovid Densusianu, București 1977; două volume de ,,Poezii”, recuperate prin sârguința fraților Cezar și Titus, unul apărut la Chișinău, în 1928, celălalt la București, sub îngrijirea și prefața lui D. Murărașu, în 1973. La acestea se adaugă numeroase traduceri, studii despre poezia nouă, alte creații rămase în manuscris sau risipite prin diverse reviste. O activitate febrilă și rodnică, frântă brutal de aripa nemiloasă a morții dictată de Primului Război Mondial.